Cea mai anonimă rochie*

Am ridicat poalele și m-am uitat pe dos, să văd ce scrie pe etichetă. Îmi plăcea materialul, sintetic cu siguranță, dar greu și căzător pe lângă picioare, ca o draperie, fără să se electrizeze. Aproape un miracol pe un timp în care toate rochiile se încarcă electrostatic de la frecarea cu dressurile, din plastic, că ciorapi de mătase se mai poartă doar de către femei din alt epoc, și cu geaca, de plastic și ea, de pe deasupra. Bine, frecarea cu geaca încă n-am probat-o, dar cu dresurile s-a comportat remarcabil pe vreme de iarnă. Liberă, fără nicio scrântitură de adeziune. Nu am găsit din ce era, poliester, elastan, sau o combinație, pe etichetă doar avertizarea să n-o spăl la temperaturi mari sau împreună cu alte culori. Inutil. Aș fi vrut să știu ce fel de pânză e asta, ca doar așa să îmi caut pe viitor. E cel puțin frustrant și cel mult obositor să încerci să descarci hainele electrizate de pe tine, frecându-le de bucăți de fier, din ce în ce mai puțin prin casele moderne, ce-am găsit până acum bun de frecuș au fost clanțele de la uși, ce-mi par dintr-un metal ce se învecinează sau a trecut pe lângă fier.

Mi-am găsit, întâmplător, rochia perfectă. Aproape perfectă. Ca să stea pe podium, mai are nevoie de ceva mai multă mânecă, și o țâră mai scurtă, lungimea asta foarte indecisă între genunchi și glezne, mă face să par prea serioasă, cu picioarele pe pământ, o lungime de fustă de profesoară. Nu e nici scurtă, nici lungă. Medie. Mediocră. Dar pentru că forma mi-e frumoasă mie, mi-am zis că chiar și după ce moare, se găurește, se rupe, o păstrez s-o arăt vreunei croitorese, dacă o mai fi pe atunci, iar dacă nu, măcar să îi fac o copie cu printer 3D, să păstrez forma.

Cea mai simplă rochie posibilă, cu tăietură rotundă la gât, nu strâmtă, ci cât să lase să respire pielea vreo 5 cm de la gropița sternului, din bumbac de preferat, cât mai moale, croită pe corp până la mijloc, mergând mulat, dar nu strâmt, pe bust, cu mânecuțe scurte sau trei sferturi, și apoi deschizându-se ca o umbreluță de la mijloc în jos, ca o ciupercuță, ca o parașută, scurtuță, până la genunchi. Cu cât crește vârsta, poate trec și de genunchi, deși rochiile peste genunchi au o gravă antipatie pentru mine. Forma asta de clopot moale, și materialul, mătăsos pe trup și neapărat greu, să nu-l sufle vântul, s-a lipit de imaginația mea din adolescență, când le-am văzut prima dată și le-am și purtat. Am avut două, una complet neagră și una complet mov. Monoton. Uniton. Culori imposibile. Dar le-aș purta și acum, în pofida culorilor, dacă le-aș mai avea și m-ar mai încăpea. Oare ce s-a întâmplat cu ele? Nu-mi amintesc decât c-au fost. Odată.

Am găsit azi una asemănătoare în dulap, de care uitasem, o uitare nedureroasă, din aia indiferentă, când dacă o găseam, a, da, ce mă bucur, uite-o, și când dacă n-o mai vedeam niciodată, nu m-aș mai fi gândit eu singură niciodată la ea. Anonimă. Cam ca modelul. Ziceam că e aproape perfectă, îndeplinește toate condițiile, în afară de mâneci, care-s cam puține, și lungimea, cam prea sobră. Dar în lipsă de prototipul perfect, merge și asta. Se vrea o rochie de banchet, să se vadă umerii. Sau de vară, deși nu înțeleg în ce vară ai purta o rochie din material elastic. Te coci. Am tras-o pe mine peste o bluză, să țină loc de mâneci. Mă place. Ea pe mine, eu pe ea.

Odată am trecut pe lângă un magazin de ochelari și din vitrină m-a fixat poza unei femei cu rame colosal de la modă, groase cât capul. Nu ramele, ci rochia de pe ea m-a fixat, singura piesă ce merita de fapt tot posterul ăla. Simplă, albă, ca un clopoțel. Pesemne au ales cea mai anonimă rochie, ca să-i iasă în evidență ochelarii de firmă. Chanel. I-am făcut o poză pozei, de dragul rochiei. Vreau și eu așa, ar fi fost titlul fotografiei. Am s-o găsesc vreodată? E cu atât de mult timp în urmă întâmplarea, încât poza e îngropată sub un vraf de alte multe poze, toate uitate, toate prea multe. Devin nesemnificative, cu cât sunt mai multe. Ca și rochiile. Sau ca și gândurile. De aceea de ceva vreme fac din ce în ce mai puține fotografii. Pe care le fac, să le prețuiesc.

 

 

*Anonim nu are grad de comparație. 

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s