Mi-am scris testamentul

În seara asta. Nu credeam c-o să-mi ia așa de mult, m-am mirat cât m-am întins, dar am vrut să las totul în ordine, să se știe ce trebuie făcut după mine. A durat vreo două ore. Și vreo 8 pagini scrise cu pix negru, exact ca-n fotografia din titlu. Sarasa Clip 0.5, dark blue, archival ink, să nu se șteargă. Pe un caiet mai gros decât cel din poză. Cu 200 de foi. Foi, nu pagini. Pagini sunt 400. Cu ocazia asta le-am numerotat. E caietul pe care scriu uneori, foarte rar, de mână. E așa de gros, că mi-ar trebui ani să-l umplu. Mulți ani de zile. Testamentul e la foaia 41. Foaia, nu pagina.

E interesant că odată început, ceva ce pare inițial greu de făcut, devine foarte ușor, firesc, totul se leagă, ultimele dorințe se creionează aproape singure, doar trebuia să le pun pe hârtie. Cu detașare și rigoare, pentru știu că e important, să nu uit ceva, să ușurez treaba celor ce rămân să strângă după mine. Eu nu mai sunt eu, mă refer la mine prin “trup” sau “mort”. “Cadavru” n-am folosit. Poate că e un cuvânt prea de morgă. Foarte clar totul, deodată. Până și oscilația între înhumare și incinerare s-a polarizat azi spre incinerare, cu vot de 51%. Mi-am lăsat spațiu liber, în caz că mă răzgândesc sau vreau să adaug ceva.

Să dispar așa cum am trăit. În liniște, fără tam-tam, ghemuită în universul meu mic. Fără ceremonie, fără popă, fără flori, sicriu închis din start, să nu atingă nimeni mortul sau să-l contemple, depozitată la morgă sau la capelă, la ultimul drum doar câțiva apropiați, rude de grad 1 și 2, poate ceva din gradul 3, dar numai oameni cu care am avut relații semnificative în timpul vieții. Fără apariții meteorice de rude pe care nu le-am văzut de zeci de ani, fără cunoștințe, fără “tradiții și obiceiuri”. Cenușa într-o apă curgătoare. Sau mare/ocean.

Personalia în mare parte donate, specificat unde, cum. Caietele scrise de mână, arse. Le-am scris pentru mine, nu-s pentru public. M-am gândit și la blog. Și aici totul limpede, mai demult aș fi cerut să fie șters, acum am decis că rămâne cum îl prinde vremea ultimului meu ceas, până când dă faliment wordpress sau se termină internetul în forma actuală.

Fascinant ce puțin rămâne după o viață.

16 comments

    • N-am avut nici o intenție ostilă scriind asta, nu știu de ce mă considerați mereu ostil. Cred că vedeți realitatea mai neagră decât este.
      Desigur, fiecare cu ale lui dar, sunt sigur că puteți găsi un unghi de vedere a situației mai optimist.
      Ex: “Să dispar așa cum am trăit. În liniște, fără tam-tam, ghemuită în universul meu mic.” Pe de altă parte scrieți un blog, în opinia mea, prin comparație cu altele, destul de bine. Sunteți conștientă de asta fiindcă doriți să rămână. Tot în opinia mea, nimeni nu scrie un blog fără un pic de vanitate. Iată că universul dvs. nu este chiar așa de mic.
      Sper că nu mă mai considerați ostil. Vă doresc un sfârșit de săptămână plăcut.

    • Nu v-am considerat niciodată ostil.
      Vă spuneam să nu mă mai citiți pentru binele dvs. Nu citiți lucruri ce vă deprimă. Dacă aș putea, dvs în mod special v-aș interzice să mai citiți blogul acesta.

      Blogul rămâne, contrar tendințelor mele naturale, de a-l șterge, nu din vanitate, ci pentru că are o valoare intrinsecă, independentă de mine, dată de cei care-l citesc.
      It is what they (you) make of it.

      Dacă era vorba de vanitate, atunci era vorba de recunoaștere, de podiumuri, de nume, de legacy. Nu despre asta e vorba în motivația mea de a scrie pe blog și tot nu despre asta e vorba în lupta mea continuă cu tendința de a-l șterge.
      V-am mai rugat o dată, fiți mai cu luare aminte înainte de a înainta supoziții aici.

    • De, s-a întâmplat să nimeresc noaptea peste pagina dvs.
      Când am deschis blogul meu, am trecut printr-o întâmplare care m-a determinat să renunț la conveniențele sociale. Am descris-o mai discret pe vreo două pagini. De altfel, mi-am povestit viața mai mult decât mi-am dorit.
      Bănuiesc că majoritatea celor care scriu, nu reproduc, pe blog, sunt oameni cam de această factură.
      Repet sfatul cu unghiul de privit viața. Oricum ar fi, totdeauna o poți interpreta cu sincer umor.
      Tot nu sunt de acord cu opinia dvs. privind absența vanității la cei ce scriu, dar o lăsăm pe altă dată.

    • Vă hazardați, din nou, asta mă deranjează.
      Nu mai presupuneți că scriu din același motiv ca dvs.

      Din acest moment comentariile dvs nu mai sunt binevenite pe blogul meu.
      Repet îndemnul, nu mai citiți lucruri ce vă deprimă.
      Cu bine.

  1. Cand v-am citit randurile ma dus gandul la mama lui barbatul meu. De acum vreo 6 ani se tot pregateste si se tot pregateste sa aiba totul pus la punct. Haine, prosoape, aternuturi, vase si pune bani deoparte pentru eveniment. Ne da indicatii de fiecare data, ce si cum sa facem, mai nou nu vrea sa aiba coroane cu flori doar flori. Vrea flori de camp sau din gradina. Ne strange pe toti si ne pune intrebari pe care sincer le si uitam doar sa se asigure ca stim ce avem de facut. Avem lista cu mancaruri de post sau cu carne, locul unde sa punem scriul, si lumanari avem. Si ce credeti, noi habar nu avem ce trebuie facut. Ea vorbeste noua ne trece doar pe langa urechi. Asa ca mai sunt persoane pregatite.

    • Oricum la sfarsit de an mergem cateva zile si facem revelionul cu ea si cu toata familia. Sigur ne baga in sedinta pe toti. Barbatul meu este primul care iese afara, fratele lui si sora urmatorii si raman eu cu nepoatele. Nepoatele sunt fete tinere 20, 25 de ani. Stim povestea de ni sa urat. Am ascultat-o de n-ori dar e smechera mare ca mai schimba ceva paragrafe. Oricum cred ca am sa scriu si eu un articol pe tema lui Menda referitor la pregatirile Constantei asa o cheama pe mama si uite cand ne baga in sedinta ii citesc articolul.Ar fi o idee. Sicriul nu la cumparat cei drept pentru asta strange bani. Nu imi aduc aminte daca a mentionat ceva ca oricum ea vorbeste, eu nici nu o ascult doar o iubesc mult ca tare imi este draga ca om. Ea nu vrea sa ne lase cu datorii.Nu o inteleg ca bani avem dar asta e ea mama Constanta.

    • Aici va dau dreptate. Nu o ascultam. Dar noi de am asculta-o daca stim ca mai are mult de trăit. Acum speranta de viata a crescut si cu medicina sa avansat mult. Asa ca, de ce n-am pregati pentru ceva care se va intampla peste n-ani. Chiar o mai si sicanam ca a ales niste haine care nu vor mai fi la moda peste n-ani si rade tot satul de ea si uite asa incepe veselia ca incepem radem cu totii, ea ne face nebuni, pune totul la loc si e bine mersi.

  2. Cu ai mei nu am probleme. Totuși a trebuit să anunț toți vecinii și cunoștințele că vreau să fiu incinerată. Am suportat eu criticile ca nu cumva copiii să fie acuzați că o fac de capul lor. Eu nu iubesc apa. Aș vrea ca cenușa să ajungă într-o pădure (sunt doar două variante). Eu m-am liniștit, sper că și dumneavoastră.

  3. “Fascinant ce puțin rămâne după o viață.”

    Primul roman din În căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust are o autonomie prin care se revelează, în deplinătatea lor, o structură şi o viziune originale care au «revoluţionat» proza secolului său, Swann nu are nevoie de o «continuare». Bucuria unei cunoaşteri totale îi este dată cititorului care ajunge la ultimul cuvânt al cărţii.” (Irina Mavrodin)
    Goethe zice undeva că toate vorbele mari au fost spuse, iar nouă nu ne rămâne decât să le regândim. Părerea mea e că nu am gestionat bine timpul și ne trezim că se apropie sfârșitul lui, clipa când trecem în lumea de dincolo de timp, de unde am venit, în infinitul etern.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s