Albaștri, ca oțelul. Și seci. Ca creta.

Ochi de cretă. Frumos, albastrul lor oțelit, de cowboy ars de soare. A fost o femeie frumoasă, când a fost tânără. Trupul i-a rămas frumos. Bine zidit, musculos, nervos, prins într-o piele smochinită, bătută de vânt. Fără zâmbet, vorbă subțiată, din vârful limbii, ca de șarpe. Frumos i-a rămas și albastrul irisului. Privirea seacă. Aceeași mereu.

M-am uitat cu răbdare în valea aia seacă, uscându-mă un pic în timp ce-o lăsam să-și amintească cine eram. N-am ajutat-o. Nici n-am grăbit-o. S-a orientat repede, ca un animal obișnuit cu neașteptatul. Mă uitase complet, de fapt.

Am trecut prin filmul ei azi, întâmplător, nu l-am întrerupt, nu l-am deranjat. Puteam să și fi murit, nu s-ar mai fi gândit niciodată la mine. Creta ei a scris scurt, albastru și sec, pe sticla mea. Cu sunet ascuțit.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s