Pe drumul spre mine

Cine ar fi crezut că reclamele luminoase, alea care-mi displăceau în mod constant în creierii nopții, panouri fulgerante care îmi frigeau retina cu o și mai puternică lumină neonică decât a celui de dinainte, aveau să îmi salveze viața?

Totul era perfect, n-aveam niciun motiv ca-n noaptea aia să gonesc cu mult peste viteza legală pe autostradă și să contemplu cea din urmă decizie. Cea după care nu mai urmează niciuna. Am fost la o clipă distanță de acea ultimă decizie, când am văzut fața îngrozită a șoferului camionului care venea pe contrasens, și mi-am redresat volanul. Avea să creadă că mă omorâse, avea să trăiască cu povara asta toată viața, în timp ce eu fusesem cea care-i căutasem roțile mari. O altă sinucidere camuflată pe autostradă, printre atâtea altele catalogate la accidente, adormit la volan, condus neglijent, în timp ce verifica ultimul like de pe facebook. N-am vrut să părăsesc scena cu încă o vinovăție adăugată la cele multe pe care le colecționam în tăcere de multă vreme.

Totul era perfect, n-aveam niciun motiv să am astfel de gânduri. Sau așa ar fi crezut toți cei care mă cunoșteau. Cum, tu? Tu care le ai pe toate, carieră, familie, casă, nicio grijă de mâine, mereu în mișcare, mereu cu încă o promoție, rezolvând nu doar problemele tale, ci și ale altora, fără să clipești? Tu, eficientă, activă, competitivă? Perfectă! Da, totul era perfect. Dar tocmai asta era problema. Acopeream sub perfecțiune tot ce nu se putea zice. Acopeream ceea ce nu puteam lăsa nimănui să vadă. Vulnerabilitatea. Și golul permanent din mine, ce durea ca o roată cu zimți învârtindu-se fără încetare pe dinăuntru, rupând și distrugând bucăți tot mai mari din mine. Durerea golului, permanentă, încercam, tot permanent, s-o amorțesc cu viața de toate zilele în care înghesuisem cât de multă muncă puteam, cât de multe obligații, cât de multe lucruri de făcut pe o listă tot fără sfârșit. Dar cu cât trăgeam mai tare de cearșafurile vieții să acopăr groapa ce-o săpasem în mine, cu atât simțeam că începea să-și dea drumul pe la cusături. Perfecționismul meu devenise atât de bun, aproape perfect, că reușise să mascheze aproape și de mine, prăpastia uriașă pe marginea căreia umblam. Depresia molfăia încet și hain, de ani de zile, din mine, și până în noaptea asta n-avusesem niciun habar.

Am luat piciorul de pe accelerație, în timp ce camionul vuia pe lângă mine țipând din farurile cele mari și claxon ținut apăsat la nesfârșit. Șoferul se speriase. Eu mă trezisem. Mă trezisem din perfecțiune. Iar când am ridicat privirea de pe bordul ce-mi arăta cum acul se lasă relaxat pe spate, înapoi, spre viteze lumești, literele roșii mi s-au înfipt ca ghimpii în retină și în viață.

LOVE YOURSELF!

Atât. Nu clipeau, nu blinkuiau, nu se mutau săltăreț de pe o literă pe alta, ci fixau neclintit, ca niște ochi pentru totdeauna mirați, asfaltul lucios, ce trimitea înapoi reflexe roșiatice, dintr-un foc neștiut stârnit în inima pământului. Și-a mea.

Ochii mei căscați de mirare, au privit incredul panoul. Am parcurs, cu încetinitorul, fiecare literă în parte, iar buzele mi-au silabisit scrierea. Love yourself?! Seriously?! Ce e asta? Nimeni nu poate gândi un astfel de panou! Nimeni nu poate pune un astfel de afișaj electronic, în mijlocul câmpului. La ce să-l pună, de ce să plătească pentru așa ceva, la ce e reclama luminoasă cu niște leduri așa de puternice, de începeau să se vadă ca niște stele în zare, de la distanță uriașă? Încetinisem semnificativ, acum conduceam aproape periculos de încet pentru o șosea de viteză, pe care veneau pe contrasens mașini ce zburau ca gândul pe lângă mine, sfârâind zgomotos pe asfaltul proaspăt plouat. Mă apropiam de literele ce se făceau tot mai mari și mai pătrunzătoare. De la lumina lor roșie se aprinsese totul în jur, ca decorul ireal al unei planete roșii dezertate. Trec ca un hoț prin marea roșie, cu viteza mult mai mică, ascultându-mi bătăile inimii și roțile lingând apa roșie a asfaltului într-un fâșâit prelung, sângeros, și continui să merg, privind din când în când în oglinda retrovizoare, la insula roșie ce rămânea în spate, tot mai în spate, ca scena unui masacru.

După vreo câțiva zeci kilometri, din nou. Litere uriașe, luminând roșu-incandescent noaptea mea.

GET HELP!

Și atât. Iar niciun indiciu, niciun logo, nimic care să nege fantasticul a ceea ce vedeam. Am clipit strâns de câteva ori, dar de fiecare dată mesajul mă fulgera de acolo, de sus, tot mai aproape, cu cât mă apropiam. O glumă? O farsă? O sectă?

Deja nu mă mai interesa nicio roată uriașă de camion care să încalece mașina mea mică, ci eram cu ochii boldiți în bezna dincolo de faruri, să văd următorul panou cu leduri. Nu se poate să fie doar atât. Trebuia să mai fie unul, simțeam că mai e unul, aveam nevoie să mai fie unul! Și-n timp ce mă războiam cu gândurile, l-am văzut! Pe cel de-al treilea. Și ultimul, căci am luat ieșirea spre care indica săgeata. O săgeată și un singur cuvânt.

HELP

În sfârșit! O direcție. O ieșire! Mâinile mi s-au descleștat de pe volanul ce ar fi gemut dacă avea glas, și-am virat.

Conflicts of interest disclosure: Post publicat în cadrul competiției Superblog, toamna, 2019 – proba XV – sponsorizată de SmarSoft.

One comment

  1. Nu doream deloc să fiu primul care să comenteze. Și nu credeam să-mi vină în mod natural un alt cuvânt care să sintetizeze ce-ai scris. Sublim, dragă Menda, ai fost consiliată în mod supranatural, GBU.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s