Democrația, cea mai fierbinte fantezie erotică a românilor

Eşti în pat cu cea mai atrăgătoare femeie din lume şi cu cel mai horny gay. La care vei întoarce spatele şi de ce? La fel e și cu democrația. Ești într-o țară în care dormi în pat cu democrația și comunismul deopotrivă. La care vei întoarce spatele și de ce? Și ce vei îmbrățișa? Sau, e de fapt, o falsă dilemă, pentru că democrația, în România, e doar un alt nume dat comunismului. Un comunism 2.0. Liberalizat. Modernizat, cu petiții online și referendum. Și de 1000 de ori mai rafinat. Atât de rafinat, încât a convins România că nu mai există, la fel ca cel mai mare șiretlic al Diavolului, ce-a convins lumea că el nu există. De la comunismul cu față umană, am trecut la democrația originală a lui Iliescu, până la farsa de azi pe care ne încăpățânăm s-o denumim, cu patos, de obicei, democrație.

democr

Vârful democrației în România este candidarea la prezidențiale 2019 a Vioricăi Dăncilă, care a înțeles și ne spune la toți în ce stă adevărata iubire de țară: să nu vorbești limbi străine. Așa se cunoaște patrotismul curat. Tot ea întruchipează esența libertății la români: să faci o revoluţie pentru a câştiga dreptul de a te exprima liber şi după 30 de ani să fii incapabil de a te exprima inteligibil.

Democrația e cea mai fierbinte fantezie erotică a românilor. Și, ca orice fantezie, niciodată cu adevărat transpusă în realitate. Când a fost ultima dată când România a avut alegeri libere? Pe bune, libere, nu făcături? Sau, să întreb invers, când a fost prima dată când le-a avut? Sau, și mai bine, să întreb: a avut vreodată România alegeri libere?

În România n-a fost niciodată democrație. În ’90 s-au făcut cu alegeri la care au candidat comuniștii și i-am ales democratic. Ni s-au impus cu duioșie și i-am prins cu mâinile amândouă. După care alegerile s-au făcut pe o găleată de plastic, sticle de ulei, de țuică, duși cu autobuzul din secție în secție, șantajați de primar/popă să voteze cu cineva anume și obligați să arate buletinul cum că au votat. Mai înainte de ’90, au fost 50 de ani comunism. Și mai înainte, regii, boierii, fanarioții.

Românii nici nu știu ce să facă cu democrația. N-o înțelegem. Și nici nu cred că ne trebuie. Noi avem nevoie de regi, de tătuci, de baroni locali, de șefuți. Revoluția din ’89 n-a fost pentru democrație, a fost pentru libertate. Pentru libertatea nu de a ne conduce singuri, ci de a ne alege un tătuc. Să ne alegem cine ne subjugă, cine ne supune, în fața cui o se ne plecăm. Cineva care să ne dea. Cineva la care să ne uităm în sus. Cineva care e responsabil. Cineva care e, în cele din urmă, și vinovat, atunci când răbufnim și spargem buba. Ca s-o luăm de la capăt, pe același sistem, cu altă denumire. Ce e mai ilustrativ decât convingerea celor aleși, aceeași convingere cu a celor ce i-au ales, că odată la putere, sunt tătuci, fac ce vor, și e normal să schimbe regulile pentru ca ei să fie absolviți de orice și automat deasupra legilor. Asta au înțeles românii din democrație, că ajungerea la putere echivalează cu totalitarismul. Se votează dictatori, doar că interschimbabili o dată la 4 ani.

E suficient să te uiți la elite. La parlamentarii din România. La ce s-a trimis la Bruxelles, ca să înțelegi ce alegem să fim, atât înăuntru, pe plan intern, cât și în afară, pe plan extern.

Sunt popoare care nici nu pot să aibă o democrație. Și nici n-au ce face cu ea. Și, nu e nicio problemă că nu avem noi democrație, atât timp cât e oricum, de nefăcut. Poate în loc să pornim de la o fantezie, și să mutilăm democrația, dându-i fețe de nerecunoscut, forțând un popor în haine ce nu i se potrivesc, ar trebui să plecăm de la realitatea potențialului unui astfel de popor, și s-o valorificăm într-o model de societate care să i se potrivească. Care să ajute la dezvoltarea lui firească, și nu la siluirea lui în cadre forțat impuse.

Un pescar bătrân și pasionat, cu care am intrat în vorbă odată în timp ce pescuia pe malul unui lac, mi-a dat cea mai bună definiție a democrației în România. Prinsese un pește mare și gras, lung cât un braț, îl scosese cu greu din apă, ajutat de alți doi oameni, și după ce-a făcut poză cu el, bucuros nevoie mare, i-a dat drumul înapoi în apă. Era pescuit sportiv. Peștele bleg, aproape blând, fusese prins de nenumărate ori și eliberat înapoi în apă, nici nu s-a zbătut, zici c-a stat și el la poză deodată cu pescarul. După ce i-a dat drumul, s-a întors spre mine și mi-a spus:

– Ai văzut peștele ăla. Așa e cu democrația la noi. Toți o vânăm, o pescuim, suntem în al 9-lea cer când o prindem, defilăm cu ea în brațe, facem vâlvă, și apoi îi dăm drumul înapoi, fără să facem niciodată nimic cu ea.

Conflicts of interest disclosure: Post publicat în cadrul competiției Superblog, toamna, 2019 – proba XIV – sponsorizată de Democracy Mania.

logo

4 comments

  1. Foarte bun articolul! Dar pe cât de bun e conținutul, tot pe atât e de tristă este realitatea! Democrație în România!? Să dea Domnul, dar mare minune! Acum câțiva ani, am avut o discuție cu tatăl meu (între timp a decedat😢),
    despre țară. Ceea ce mi-a spus atunci, se dovedește ceas cu ceas real! În România, zicea tata, va fi bine după ce se vor petrece (adică vor dispărea natural, evident!) 3 (trei) generații, dar nu începând cu generația mea sau a ta, ci cu generația copiilor tăi!
    Să auzim numai de bine!

  2. Excelent radiografiată democrația noastră, ne bucurăm de ea, fără s-o avem!
    Mă-ntreb doar de ce nu suntem și alții înstare să pricepem?!

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: