Trei e bine

Se aruncase în fața mașinii parcă fugărit de lupi, făcând cu brațul semne disperate să opresc. De ce disperate, am timp să mai gândesc în timp ce apăs frâna, strângând din dinți. Polițistul înghețase și el, tot cu dinții strânși, în lumina farurilor ce mai aveau vreo câțiva metri până când să-i rupă fața aia lucioasă și proaspăt rasă, în loc s-o lumineze feeric. Bine că băusem încă o cafea la ultima oprire, că nu știu dacă scăpa cu viață. Așa se opresc mașinile în România? Răsuflu ușurată, las mâinile pe volan, ca-n America, și aștept cu inima în gât.

Polițistul, un tinerel grăsuț, cu fața ca luna plină, se uită dezaprobator la faruri, ocolește agale botul mașinii și se proțăpește cu picioarele cam depărtate drept lângă portieră, burta gata să-mi șteargă vopseaua. Dau geamul jos și-l răstesc eu prima, să n-apuce el:

– Era să dau peste dumneavoastră, noroc că v-am văzut. Cum să săriți așa în față!!!

– Păi, da, sigur, noroc că m-ați văzut! La ce viteză aveați, îmi răspunde înfipt.

– Ce viteză?

Mă uit repede la bord, de parcă ar fi trebuit să citesc acolo. Bordul tace.

– Păi vedeți, nici nu știți! Voi, ăștia din afară. Credeți că vă puteți permite orice. E localitate aici.

Începuse prost și mergea și mai prost. Iar eu mai aveam 400 de kilometri de făcut în ziua aia prin țărișoara mea dragă, care îmi oferea de la prima oră un sprint preview cu ce mă aștepta. Doar n-o să fie polițistul ăsta pisica neagră ce mi-a tăiat calea! Am zis să nu fiu superstițioasă, să îmbrățișez cam toată mentalitatea pozitivă pe care o aveam, și aveam ceva, că doar de asta eram în vacanță.

– Îmi pare rău, n-am văzut, credeam că sunt în afara localității.

– Ha-ha, așa credeți toți, răsună polițistul triumfător ca o trompetă pe deal. Acolo unde era și semnul de început de sat, deși nu se vedea încă nicio casă. Polițistul mă luase drept în curba de la poalele văii. Loc strategic, am înțeles într-o fulgerare. Acolo ne prindea pe toți, vânat sigur. Ca un vânat vinovat ce eram, am înghițit în sec, în loc să înjur. Caut sticla de apă, beau cu poftă un gât, cât să pot vorbi și, uitându-mă spășită la el în sus, zic, sugrumat.

– Bun. Și… și acum?

– Nu bun. Acum amendă, aveați peste limita legală, cade verdictul.

Na, n-am intrat bine-n țară și iau amendă. O fi semn, că să nu intru, ci doar să ies?

Tinerelul scoate apăsat și încet, parcă anume cu încetinitorul, pixul. Și, țac, îl apasă demonstrativ, pregătindu-se să scrie. Mă uit cu furie la mâinile lui mișcându-se tacticos în dreptul geamului meu. Îmi controlez cu greu impulsul să i le mușc de draci. Văd că se tot pregătea să scrie. Și că se tot pregătea. E un joc, îmi dau seama. Semnul, valea, curba, săritul în față, totul bine regizat să prindă victime. Trebuie să joc jocul.

– Haideți domnu’ polițist, îmi pare rău, îmi stricați vacanța așa, din prima. Nu se poate să ne înțelegem și noi așa, ca oamenii?

Polițistul ridică ochii din pix. Privirea lui, deodată ascultătoare, mi-a dat de înțeles că eram pe drumul cel bun.

– De unde veniți, mă întrebă pe un ton parcă mai degajat, și se reașează mai bine pe picioarele depărtate, de parcă stătea în poartă să prindă mingea.

– Din Austria.

– Cum Austria? Aveți numere de Germania.

– Am fost în vacanță acolo. Jumate de vacanță. Jumate aici.

– Aha. Multă vacanță vă dă acolo, mormăie nemulțumit.

– Nu-mi dă, fac pe deșteapta. Îmi iau singură.

– Păi da, vă permiteți orice, voi, ăștia de dincolo.

Mi-a trecut pe loc să fac pe deșteapta. Tac mâlc, de frică să nu pun iar gaz pe foc, părea că avea ceva cu noi, ăștia de dincolo.

– Permisul!

Mă execut la comandă, scotocesc în portmoneu și-i întind plasticul roz. Îl ia, se uită pe față, pe dos, notează ceva de pe el și mi-l dă înapoi pe geam. Țac, apasă pixul înapoi în găoace, îl vâră lent în buzunar, apoi se dă un pas în spate și se uită la mașină cu ochi cercetători. Văd că privirea i se oprește pe cutia portbagaj de deasupra.

– În cutie ce aveți?

– Haine, ce să am. M-au controlat deja la vamă, s-au uitat în ea.

– Poate da, poate nu. De unde știu eu că s-a controlat? Vă cred pe ochi frumoși? Ia deschideți, să vedem ce aveți acolo. Ce, în spate nu era loc de haine?

– Era. Dar am nevoie de locurile din spate, mă văd cu familie, prieteni, unde să-i pun?

Mă extrag cu greu din mașină. Pică bine, într-un fel, mai dezmorțesc picioarele după drumul lung. Îl las pe polițist să se uite în cutia portbagaj.

– Ce avem noi a-a-aici, îl aud cum cântă literele în timp ce scotocește.

E voie așa să umble în lucrurile mele? Măcar ăsta nu și-a pus mănuși, ca cel de la vamă. Are umor, semn bun, îmi zic, și reprim încă un impuls violent, să-i dau una după ceafă, cum stătea el așa, borfăind prin boarfele mele. Ori mi-au pus ăia de la benzinărie ceva în cafea, ori e aerul tare de România, dar simt că mi-a crescut brusc agresivitatea de la 0 la 100, ca la mașinile de curse.

– Aveți… aveți ceva, multe haine, zice pe gânduri.

– Păi da… pentru o lună, îl informez imediat, să nu las loc de alte gânduri.

– Aici ce aveți, și apucă să tragă de niște cutii.

– Ciocolată, cadouri, cu grijă, vă rog.

– Aha, bine, mormăie și renunță la cotrobăială.

Se dădu câțiva pași în spate și contemplă iar mașina, cercetător.

– Și astea ce-s?

Mă uit și eu la ce se uită el, cu aceeași uimire ca a lui. Doar că de altfel.

– Biciclete, zic.

– Văd și eu că e biciclete, zice țâfnos. Dar trei?! La ce vă trebuie trei?!

– Una a mea, două-s pentru niște prieteni. Mountain bike, știți… pasionați.

– Da? Da’ la noi nu se găsesc biciclete, întreabă polițistul tot arțăgos, trăgând cu mâna de suportul de biciclete. Și ăsta? E sigur pentru circulație? E omologat pentru România sau circulați așa cu el?

– Da, e aprobat, are și certificate. E sigur, am mers toată Europa cu el, fără probleme. E bine fixat, vă zic. Nu, nu vă lăsați pe el, maxim 50 de kile ține.

– Certificate, îngână polițistul.

– Da. Astea din România le-am luat, și suportul, și cutia de bagaj, am și scut pentru motor, e bun la drumuri lungi. De la AutoGedal, intrați pe site-ul lor, să vedeți, au de toate, au și cârlige, dacă vreți și cutie pentru cățel. Vedeți și certificatele. Au lucruri de calitate, le comandați și vă vin a doua zi.

– De unde, întreabă deodată vioi și duce mâna la pix.

Tresar când văd că-l scoate, ca pe o grenadă, și țac, îl apasă iar ca să scrie. Mă calmez înapoi, când începe să noteze firma. Tu-i pixu’ mă-sii!

– Auto… și se uită întrebător.

– Ge-dal! AutoGedal. Punct. Ro.

Dictez. Polițistul repetă după mine cu glas tare și scrie. La urmă subliniază cu două linii ce scrisese, închide carnețelul, apoi se uită iar contemplativ la mașină. Făcu câțiva pași pe lângă ea, aruncă o privire scurtă în deal, de unde veneau gonind alte mașini, apoi văd că se apleacă cu greu, să se uite sub mașină. Acolo ce mai caută? Dar tac iar, să nu stric o firavă cooperare ce părea să se stabilească între noi.

– Bine echipată pentru vacanță, zice ridicându-se de jos cu obrajii roșii de efort. Cutie, suport de biciclete… Să nu ziceți că aveți și ladă de aia, de rece?

– Nu, n-am, dar chiar e o idee bună, mai ales pe căldurile astea. Vă dădeam o bere rece… Din aia bună, austriacă, adaug ademenitor.

– N-avem voie alcool la program.

– Lasă, că dădeam din aia fără alcool.

Polițistul râde tărăgănat, în hohote parcă anume măsurate, căzând ca niște castane pe lângă mine. Încă un semn bun. Prind ceva curaj.

– Bun, și acum? Cum facem cu amenda aia, întreabă prefăcut încurcat și mă privește c-o expresie opacă.

– Păi… spuneți dumneavoastră… îngân nesigură.

– Păi ați zis mai ‘nainte… să ne înțelegem și noi, ca oamenii.

Acum vrea și el să ne înțelegem ca oamenii. La fel voiam și eu. Mai ales ca oamenii, că  nu aveam lei la mine, abia ce intrasem în țară. Doar euro. De 50. Mi-am făcut socoteala că rest nu puteam să cer. Îl văd că se uită spre biciclete. Ah, nu, nu se poate, doar nu se gândește că… Până aici. Totul, până la biciclete! Mă las pe un picior, așa, sfielnic, și zic ca într-o doară:

– Păi… cum ziceam. Berea aia…

Tânărul ridică din sprâncene. Curios.

Mă întorc iute ca un fus, să nu îi dau timp să se răzgândească, deschid în spate și trag afară o cutie de Zipfer și i-o întind.

– Cea mai bună! Direct din Austria, aurie, un pic dulce, un pic amară. Atâta că e caldă…

– O bere… două beri.. zice polițistul rar, în timp ce sucește în mână cutia.

– Sigur, două, spun și eu, și mă aplec să scot repede încă o cutie.

– O bere… două beri… trei…

– Stați, stați! Vă rog! Am doișpe de toate, zic cu voce tremurândă. Trei și atât, nu pot mai mult, că dacă mai prind niște văi ca astea, le termin până ajung. Și i-am promis lui tata că-i duc și lui, vă rog frumos!

– Bine, haideți, vă iert de data asta. Dar să nu mai faceți! Trei e bine.

Disclosure: Post publicat în cadrul competiției Superblog, toamna, 2019 – proba XIII, sponsorizată de AutoGedal.

3 comments

  1. Genial scris, Menda!
    Tu ești de vină că scrii cum scrii!

  2. Foarte fain articolul, felicitări și pentru premiu!

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: