Cum să sperii copiii, de Halloween și nu numai. The good, the bad, and the ugly.

Mă transform și eu în bătrânul ăla de care mi-a fost frică toată copilăria la bloc, ce ieșea și urla la noi când ne jucam mai cu foc, urlând, de obicei mai tare ca el și în cor, și mai ales între orele de odihnă, pe care acum le înțeleg din plin? Se prea poate, ca un fel de răspuns după ani la frica mea de atunci, acum, ca răzbunare a universului, sunt eu cea care baga frica în copii. Mai exact, în două păpuși de fete cucuiete, mici, de vreo 10 anișori, c-o capacitate deja perfectă de a minți în față, cu ochi rotunzi și mari, privind neclintit și pur în ochii mei furioși. Numai arzândul obrajilor înbujorați, ce se perpeleau pe măsură ce le interogam, le dădea de gol.

Setting – The good: liniște și pace, eu în casa mea tăcută, tocmai croșetând la un text pentru concursul care-mi mănâncă zilele. Dacă-ți mănâncă zilele, de ce nu-l lași, vine întrebarea. Pentru că, per definition, I am not a quitter.

Action – The bad – îmi sună-n cap cea mai depravată sonerie cu care am avut vreodată de-a face în viața mea, și pe care, de fiecare dată când sună, îmi jur s-o schimb, dar probabil jur pe cravata mea de pionier, că n-am schimbat-o încă, deși am jurat de nenumărate ori. Sună o dată, scurt, asurzitor, mă face să tresar din toate oasele, de-mi sar litere pe pereți.

Reaction – The ugly – o iau la fugă spre ușă, dintr-un impuls inexplicabil, de obicei durează mult până mă înfățișez. Dar a fost ceva în zbierătul scurt al sonerii ce m-a făcut să o rup la fugă. Deschid ușa și văd o umbră cum fuge după colț. Trăiască soarele ce mi-a arătat tâlharul. Mă întorc, contemplu dacă să iau haină pe mine sau nu, renunț, să nu pierd timp, trag papucii în picioare, smulg un fular în zbor, și-o iau la fugă pe afară. În halat. De după colț apar incocente cele două fetișoare, care dau cu suprindere nas în nas cu mine, cu părul vâlvoi. Strig după ele imediat:

– Nu cumva să vă mai prind că faceți așa ceva, pot fi oameni bolnavi, copii mici care dorm.

Fetele se opresc uimite, umăr la umăr, într-o solidaritate pe care aveam s-o sfărâm. Ajung lângă ele. N-o rup la fugă, ci mă privesc senin cu ochi de Bambi.

– Cine a fost? Tu, o întreb pe cea din dreapta mea.

– Nu, nu știu, nu eu, zice prima.

Aha, deci știa c-a fost ceva. Și știa și ce.

– Cum nu tu? Acum a fugit cineva fix pe aici, n-ai văzut pe nimeni, întreb apăsat, nepierzând-o din ochi.

– Nu, nu, nimeni, dă vehement din cap fetița.

Ah, da, clar, minte. Mă întorc spre cealaltă căprioară și zic răstit:

– Atunci cine, tu?

– Nu, nici eu, zice a doua.

– Cum nu? Atunci cine? N-ai văzut pe nimeni?

Simt că îmi tremură vocea de furie, știu că-s ele, dar ce mă înfurie e că mă mint așa degajat. Un roz începe să se înfioare în obrajii ei. Ea e! Se și dă, fără să știe, de gol. Ea nu poate nega așa ușor, 100%, ca cealaltă, că n-a văzut pe nimeni, trebuie să deflecteze furia mea spre un vinovat imaginar.

– Am văzut, a fugit cineva, încolo, și arată cu mâna într-o altă direcție.

– Încolo? Cine?

Dă din umeri.

– Vreun băiat, o ademenesc c-o scăpare.

– Nu știu, cred…

Prima intră repede în vorbă cu ea.

– Cum, tu ai văzut? Se uită urât la cea care vine pe loc c-o mărturie ce-o contrazice pe a ei. Eu nu.

Deșteaptă, rămâne la prima declarație. Ea nu văzuse, cică, doar cea de-a doua văzuse. Numai că erau împreună. Cam greu să te pui ad-hoc de acord. Fac un mic teatru de discuție în fața mea, tu ai văzut, eu nu, eu da, eu nu, eu da.

Se uită iar spre mine. Eu reușesc, în sfârșit, să-mi leg fularul în jurul gâtului. Le văd că se uită scurt la papuci. Șireturile, mereu se uită lumea la șireturile mele. Poate ar trebui să nu mai port fosforescente și de cu totul altă culoare ca papucii. Acum erau verzi-neon pe papuci negri. Apoi se uită iar la mine. Tac. Mă uit de sus în ochii lor, rozul se face tot mai roșu, cu pete mari ce avansează pe gât. Mi se face milă de ele. Furia îmi dispare prin farmec.

– Nu se face așa ceva, să suni și să deranjezi lumea, dăscălesc atunci pe ton mai liniștit.

Ele dau din cap că nu-s ele, nu știu nimic, prinse-n teroarea roșului trădător.

– Sigur a fost vreun băiat, continui ca să le liniștesc, fetele sunt, de obicei, mai atente și mai drăguțe, adaug. Am să caut mai departe, sigur n-ați fost voi, închei c-un zâmbet, să le scot teroarea din suflet, să le asigur că nu le port pică. Nici nu le port, se jucau și-au depășit o anumită graniță. A mea.

Le-am făcut prietenos cu mână și m-am întors cu pași lenți spre casă, știam că se uită după mine. Și știu că de acum, ori nu vor mai suna, ori vor căuta răzbunări mai deștepte. Un căcat în pragul ușii, cadou, n-ar fi exclus, mai ales că au câine, destul excrement ca muniție.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: