Sună-mă, free sex!

Ce dacă ești singură și trecută de prima tinerețe? Ce dacă nu ai siluetă de zână? Și ce dacă până acum doar sedusă și abandonată ai fost? Asta nu înseamnă că trebuie să renunți la a-ți găsi sufletul pereche, ăla de-adevăratelea și pe bune. La un moment dat trebuie să-mi iasă și mie, dar timpul nu așteaptă și parcă și eu cam prea demult stăteam așa, singură și neconsolată, nu mai aveam bâț să aștept. Ceva trebuia să se întâmple! Și repede, cât mai repede. Ideea pe repede înainte mi-a venit într-un moment de euforie. Atunci îmi vin oricum toate ideile bune.

Tocmai câștigasem la superblog proba a X-a, sponsorizată de Colop, e-mark-ul de care până la concurs nici măcar nu auzisem. Ce minunăție! Citisem fascinată despre ce se putea face cu el, m-am documentat bine, și s-a văzut, munca și dedicația mea au fost recunoscute, am luat 10 cu coroniță. Oricum mie mi s-a părut din prima una dintre cele mai șmechere idei: să ai printer la purtător! După telefonul smart la purtător, acum și printer mobil, atât de mobil, că-l ascunzi în palmă dacă vrei. Mi-a plăcut că era făcut ca un mouse futurist, roboțelic și ergonomic, și-am ales pentru articolul de concurs și două fotografii, cele două de mai jos, cu produsele lor.

p2

În față sunt e-mark-urile, au făcut pe alb și pe negru, eu am câștigat unul alb (sper ca să scoată și variante în roz, limited edition, atunci îmi cumpăr sigur unul).

p0

Și pe când săream în sus de bucurie că-l primisem, m-a pălit deodată și-o tristețe adâncă ce mi-a tras inima la subsol, deși baloanele pline cu bucurie tot încercau s-o salte înapoi. Da, se poate să fii fericit și trist în același timp, un ochi plânge și unul râde. Bucuria mea nemărginită s-a simțit deodată singură, la fel ca mine. Ce frumos ar fi fost să mă fi putut bucura atunci împreună cu un suflet drag de ceea ce reușisem! N-aveam cu cine împărți nimic, nici măcar cele bune, că de cele rele nici nu mai vorbim. Și atunci a venit ideea acceleratorului de dating. Să pun ștampila electronică la treabă să-mi găsesc și eu petecul.

Din fire sunt mai timidă, iar timpul m-a făcut și mai și, dacă în tinerețe mai îndrăzneam să mă uit în ochii flăcăilor, acum mă uit doar la ceafa lor. Literalmente. Merg ferit, pe margine, nu cumva să deranjez, deși trag cu coada ochiului jinduind după bunăciunile care trec uneori pe lângă mine. Iar când sunt cu spatele, în sfârșit, pot și eu să ridic privirea și să mă dau la dulce, admirând bombeurile din jeanșii ce cad așa bine pe funduri apetisante de masculi.

Acum îmi venise ideea care rezolva și treaba cu timiditatea asta, ce m-a făcut mereu să-mi mănânce câinii din traistă. Aveam un plan extraordinar care sigur n-avea cum să dea greș. Ceva și îndrăzneț și predestinant. Căci ăsta era cel mai important lucru. Destinul. Cred în semne, nu că aș fi superstițioasă, dar semne bune anul are, se zice, și am și probat pe propria piele că dacă mă iau după semne, îmi iese. Am decis că ștampila avea să îmi arate cu adevărat, fără urmă de îndoială, drumul spre el. Prințul. My soul mate.

Așadar, cum? Cu planul, ștampila și destinul, mână-n mână.

Metoda: Vânătoarea de carne vie.

Unde: cafeneaua mea preferată din mallul de lângă casă, știam deja că pe acolo se învârt niște exemplare numai bune de pus pe rană.

Arma: ștampila electronică.

Timp de o săptămână m-am dus acolo în fiecare zi, în cel mai aglomerat moment al zilei, și-am pândit. Pe toți bărbații care intrau i-am pândit. Aveam deja masa mea, strategic aleasă, să văd tot terenul de atac. M-am vorbit cu chelnerul, un băiat drăguț, care mi-a intrat în voie cu toate cele, să le ducă celor selectați, un post-it în formă de inimioară roz, pe care imprimam pe loc mesajul „Sună-mă, free sex!” + numărul de telefon, la care adăugam câte o figurină, de fiecare dată alta, însă. O steluță, un cățeluș, o pisică, un balon, o ciupercuță, o bărcuță și așa mai departe, alese de mine din progrămel. De fapt, era un cod pentru mine, ca să știu când mă sună, să le cer să-mi zică desenuțul. Pentru că în timp ce-l observam vigilent de departe, îmi treceam în baza de date tot ce vedeam la el și-mi plăcea. Iar dacă aveam deja măcar trei chestii care-mi plăceau, îl selectam, printam mesajul, și-l trimiteam. Chelnerul recita mereu același refren:

– A fost lăsat asta pentru dumneavoastră, și preda inimioara mea bătândă în mâinile de bărbat, neapărat romantic, ce visam să mă mângâie.

Venea automat și întrebarea cine a lăsat biletul, dar îl dăscălisem să nu zică.

– Dar ce să zic, întrebase vesel.

– Dă și tu din umeri.

Și nu zicea, dădea din umeri, băiat de comitet. Una după alta au trecut zilele, și eu tot am băut latte-uri cu scorțișoară și am tot selectat și trimis comisvoiajorul cu inimoare, până când s-au făcut 21 pe lista mea electronică, unde trecusem o mulțime de lucruri frumoase și ispititoare despre toți cei 21 de bărbați. Toți mândri și frumoși, să-i sorbi cu lingura, nu alta. La 21 am zis că mă opresc, pentru că citisem undeva că dacă vrei să te ții de un bun obicei, trebuie să faci de 21 de ori la rând.

Apoi am tot așteptat. Să mă sune sufletul pereche. Și am tot așteptat, chiar în aceeași cafenea, bându-mi cafeaua tot mai descurajată lângă credinciosul meu prieten, ștampila care-mi desenase toate acele liniuțe prețioase, pentru scopul meu prețios, ca un talisman. Am început să mă gândesc că poate-i alesesem prea mândri, prea frumoși. Și ăștia sunt deja asediați de femei. Ce le mai trebuie? Dar cum să trec pe lista mea și urâți? Trebuia să mă atragă, doar de aceea se cheamă prinț pe cal alb. Iar eu selectasem 21 de prinți. Apoi, într-o bună zi, s-a întâmplat miracolul. Planul meu genial s-a dovedit chiar genial. A sunat! Unul a sunat. Era cel pe care îl însemnasem cu o banană, și când am citit în dreptul lui, mi-am pierdut o clipă respirația. Era cel mai mândru dintre toți, rupt din soare, îl țineam minte perfect, venise acolo cu una, aia era cu spatele la mine, dar pe mine el mă interesa oricum. Înalt, cu ochi strălucitori, gurișoara lui – mura câmpului, perișorul lui, blondul grâului. Un  zâmbet copilăros, gropițe seducătoare și-o expresie enigmatică pe chip, semăna enorm cu Jude Law, dragostea vieții mele. Dar cum la el nu puteam ajunge, am ajuns la second best. Dani. Și ce best! Am știut imediat, ăsta e, the one and only! E un semn! Semnul multașteptat! După ce că el a fost singurul care a sunat, unu’ din douășunu, mai și semăna cu Jude. Oh, Jude! Nu, adică, oh, Dani!

Ne-am dat în aceeași zi întâlnire, nu mai aveam răbdare, la cafeneaua unde ne văzusem prima dată, predestinat. Adică doar eu îl văzusem pe el, dar era ca și cum și el mă văzuse, nu? Doar sunase. Eu eram femeia vieții lui.

M-am aranjat de întâlnirea cea mare. Adică am încercat să fac the best of me, ce mai rămăsese din me. Ca să primesc the best of him. Mi-am pus rochia purpurie, largă și lungă până în pământ, ce-o ținseam special de întâlniri, că ascundea bine burta și șunculițele. Decolteu nici prea-prea, nici foarte-foarte, că dacă e prea mare, zice că-s curvă, dacă pe nedestul, că-s proastă, așa că mai bine mă împiedic. Vorbind de împiedic, încălțat botine roșii, cu tocuri înalte, esarfa roz, cu bărcuțe albastre, plutașe, ca să-mi pun în valoare obrazul, ruj de culoarea sangriei, ca a rochiei, dat puțintel peste conturul buzelor, sa fie mai apetisante. Mi-a luat vreo două ore să-mi pun la punct toaleta, nu e ușor să mergi la prima întâlnire, mai ales cu sufletul pereche. Mai greu mi-a fost să mă decid cu părul. În coc, îmi trăda vârsta, prea mult alb. Lăsat liber, mă încurca la băut cafeaua. După mai multe încercări, am decis să-mi fac două codițe împletite, prinse cu fundițe roz. A rămas că-l recunosc eu, vin la el, să mă aștepte. Dar m-am dus mai din timp, am ajuns înaintea lui și-am băut două cafele repede, una după alta, să prind curaj.

Sufletul meu pereche a apărut la timp, la fel de chipeș cum îmi notasem în planul de vânătoare. S-a așezat la o masă și a început să privească curios la cele care intrau pe ușă. Numai că eu eram deja acolo. Intrasem demult și des în cafenea aia. Mai aveam de intrat în inima lui. M-am ridicat tremurând și chiar înainte să ajung la el, m-am împiedicat. Ori în poalele rochiei ce se târa pe jos, ori iar uitasem să merg pe tocuri de când nu mai purtasem, dar tot ce-am reușit ca să salvez steagul, a fost să mă prind c-o mână de scaun și una de chelner, ca prin minune lângă mine, ca să nu mă duc în nas. Jude a ridicat uimit privirea spre mine. Am tras aer în piept, mi-am îndreptat fundele și m-am prezentat:

– Eu… femeia vieții tale.

– Iar eu Dani. Sigur nu femeia vieții tale, a adăugat, fluturând disprețuitor mâna.

Uimirea ce i se citea în privire n-a putut decât să mă încânte, asta până când a vorbit din nou.

– Nu.

– Ce nu, întreb trăsnită.

– Nu te așeza. Pleacă de aici.

Îmi dau drumul ca un sac din pod până pe scaun, noroc că bine tapițat, drept în fața lui.

– N… Nu! Nu plec. E destinul, suntem suflete pereche.

Văd cu groază că bărbatul frumos din fața mea își ferește alarmat privirea și-și bagă adânc mâinile în buzunar. Cum să convingi un necredincios că ești Isus? C-o minune. Scot ștampila.

– Uite, cu asta ți-am scris.

Mă privește încordat, pe sub sprâncene. Nu pare convins de minunea mea. Apelez la minunea feminității mele atunci, și după ce-mi așez tacticos codițele pe umeri, pun coatele pe masă și-mi înghesui sânii între brațe, să-i fac să iasă în evidență.

Doar că sufletul pereche se uita în altă parte, spre bar, cerând nota.

– Politicos ar fi fost să-mi oferi o cafea, îngân.

– Politicos ar fi fost să nu te așezi, mârâie.

Deodată Dani parcă nu mai semăna așa de tare cu Jude.

Chelnerul așeză gingaș o cană de latte în fața mea.

– N-am comandat asta, se oțărăște la el bărbatul.

– A comandat dumneaei, răspunde fără să clipească copoiul meu de vânătoare.

– Cât vă datorez, întrebă morocănos bărbatul, începând deja să foiască banii prin portofel.

– Stai să termin cafeaua, măcar, zic disperată să nu plece.

Se lăsă o tăcere rece ca mormântul. Un mormânt în trei, eu, sufletul pereche și chelnerul.

– Bine, se aude în sfârșit verdictul.

Tac, fericită de mica grațiere. Suflu atent în cafea să se răcească, apoi sorb ca și cum n-aș fi băut nimic de o veșnicie.

El tace zgomotos, răsucind nervos bricheta pe masă.

Ce să-i mai zici sufletului pereche care vrea să te lase așa, în praful drumului, desperecheată?

– Faină cafea au ăștia aici, iar servirea e foarte bună, vine imediat, zic cu greu, storcând cuvintele.

Îi fac semn cu lingurița spre cel de la bar, care nu ne slăbea din ochi. Încercam să leg o conversație. Nu era cu cine.

– Îmi place că ai cioc, continui mai cu curaj, am și scris în tabelul meu, când te-am văzut, se simte bine părul pe față, sexy.

– De asta-ți lași tu mustață, tot sexy, nu, comentează el.

Roșesc și încep să mă joc nervos cu funda uneia dintre codițe, răsucindu-i cordeluțele pe degete.

Dani scoate mitraliera și trage:

– Arăți ca o țață posedată de demonul fustelor care tocmai și-a lăsat magiunul pe foc, și-a ieșit în lume să sperie spermatozoidul în om.

Am făcut ochii mari. Și eu și omul de la bar. S-o fi speriat și spermatozoidul lui în el, gândesc în prima secundă. În a doua secundă, am o dilemă. Să mă smiorcăi sau să-i ard o palmă. Eram oricum mai mare ca el, l-aș fi bătut dacă-l luam prin surprindere. Smiorcăitul mi s-a părut mai feminin și mai delicat, așa că i-am dat drumul cum văzusem la televizor, ștergându-mi din când în când câte o lacrimă imaginară cu colțul eșarfei.

N-a mers, manevra mea i-a provocat un râs isteric. Atunci s-a rupt ața. Nu, nu era el sufletul meu pereche. Clar de acum. L-am urât două minute, cu aceeași pasiune cu care l-am iubit, tot vreo două minute.

– Iar tu arăți ca un bâtlan decolorat care încă mai crede în peștișorul de aur. Eu eram peștișorul, oricum, dar nu te mai vreau eu acum.

De data asta a fost rândul lui să se uită cu urât. Am zâmbit candid și mi-am vârât înapoi, pe cât de grațios am putut, nasul în rozul eșarfei mele. Dacă viața nu e roz, fă-ți-o singur, e una din lozincile mele. Am o lozincă pentru fiecare întâmplare nefericită. Am multe lozinci.

După ce ne-am uitat reciproc cât urât se putea, gata fu. Bărbatul din fața mea s-a ridicat brusc și-a ieșit. Fără un alt cuvânt. Măcar ăla de pe urmă. Nimic. A dispărut ca măgaru’n ceață. E adevărată, deci, și lozinca aia pe care tot eu o am, cu și-o pus căciula pe-o ureche și s-o dus după ce te-o lăsat cu burta la gură. 

Din nou. Tot acolo. Tot așa.

Sedusă și abandonată.

Mă las pe spate, oftând, îmi dau drumul la cordonul rochiei, că mă strânsesem prea tare și privesc lung ștampila electronică, buburuză credincioasă ce-mi rămăsese alături, la bine și la greu. Chiar ar trebui să facă și pe roz, gândesc.

Deodată, din pământ, din iarbă verde, răsări iar chelnerul lângă mine. Cu o reverență, îmi strecură în față, și el tot fără un cuvânt, o farfuriuță pe care era un post-it și un boboc de garoafă.

Năucă mă uit la el. El la mine, dar nu năuc. Mă aplec și citesc, bună, ce faci?, scris în culoarea cafelei, iar smiley-ul și cănița aburindă, imprimate pe hârtie împreună cu scrisul mângâietor, încep să-mi danseze în fața ochilor. Îmi dau lacrimile și cu greu reușesc să murmur:

– Ai și tu… ai și tu… e-mark de ăsta?

Vocea îmi tremura. Cu-n gest familiar, chelnerul se așeză pe scaunul de pe care se ridicase sufletul nepereche și îmi luă mâna în mâna lui.  Îl aud că vorbește.

– Da, am aici, la cafenea, îl folosim să personalizăm produsele. Dar am și acasă unul, am nevoie pentru colecția mea. Colecționez minerale și roci, mă ajută să țin o ordine, cât de cât, la tot ce am adunat.

Trece o vreme până înțeleg ce spune.

Ridic cu greu nasul din mirajul garoafei împreunate cu post-itul și-l întreb, cu lacrimile înnodate în bărbie:

– Colecționezi și fosile?

Bărbatul din fața mea râde relaxat.

– Nu, doar una. Oricum găina bătrână face zeama bună.

Asta era și lozinca mea. Una din ele.

Căutasem un semn. Nu unul mincinos, ca profeții de mâna a 2-a. Ci the real one. @ Real Sign.

Îl aveam. El era! El e! The real soul mate.

Suntem împreună deja de o lună. Acceleratorul de dating a mers! Dacă nu era e-mark, rămâneam pe veci sedusă și abandonată. Așa-s doar sedusă. Multiplu și regulat.

PS1. @ Real Sign a devenit logo-ul nostru deja, ne însemnăm cu e-mark bilețelele de dragoste.

PS2. Am păstrat post-it-ul care ne-a unit destinele. Îi fac acum o poză mai jos:

p1

(Post publicat în cadrul competiției Superblog, toamna, 2019 – proba X.)

11 comments

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s