Sub argintul a trei comete

Plecasem direct de la muncă și ajunsesem la locul de întâlnire mai devreme de ora stabilită. Aveam de așteptat până să vină, așa că am ochit singurul taburet ce rămăsese liber de la bar și am cerut o cafea. În dreapta era un cuplu, el și ea, îndreptați exclusiv unul spre altul, vorbeau cu fețele foarte aproape, parcă sorbindu-și unul altuia respirația. În stânga era o femeie singură, sau așa părea, pentru că nu vorbea cu nimeni, stătea nemișcată, cu capul plecat, pletele-i curgându-i peste obraji până în telefonul din fața ei pe care-l studia foarte atent. O văzusem din spate când venisem, îmbrăcată cu gust și oarecum șters, taior și pantaloni în culori neutre, confundându-se cu fundalul. Îmi părea bine de locul găsit, era perfect, voiam să evit să intru în discuție cu vreun bărbat în timp ce-l așteptam, mai ales că ar fi fost o vorbărie din aia îndoită cu apă, un dute-vino tărăgănat și forțat, când el trebuia să-mi scoată cu cleștele vorbele din gură.

În clipa în care m-am așezat pe scaun, femeia a ridicat vioi capul, m-a privit ca o săgeată în ochi și-a zâmbit larg. Atunci i-am văzut fața izbitor de frumoasă, cu pielea de culoarea cafelei cu lapte, părul în bucle arămii, până la umeri, îi încadra gingaș pomeții semeți și de-o severitate în contradicție continuă, zbuciumată, cu ochii mari, căprui, c-o patină nepământesc de catifelată. Să fi avut vreo 30-35 de ani, mi-era greu s-o încadrez, alura exotică mi-o scotea din predicțiile simple. I-am zâmbit politicos înapoi și m-am cocoțat pe scaun. Femeia a continuat să mă privească mai departe fără reținere și, rotindu-mi lingurița în cana de cafea, am început destul de repede să mă simt ca un timbru studiat cu lupa de un filatelist pasionat. N-am rezistat prea multă vreme să joc rolul nepăsătorului și nesimțitorului și, vădit încurcată de căpruiul catifelat lipit de mine, m-am întors spre ea și-am privit-o înapoi în ochi, înnecându-mă brusc în marea aia de ciocolată mângâietoare, captivă între o întrebare nerostită, și-o așteptare. O așteptare să se schimbe ceva. Și s-a schimbat. A venit, primul cuvânt, primul val. Un salut al ei, într-o engleză relaxată, cu un domol accent american:

– Hi!

Intim.

Ornat cu un zâmbet.

– Hi, i-am răspuns automat, surprinsă de salutul ei simplu.

– I’m June.

June. Și atât? Punct? Ca un enunț atotsuficient?

Nu și atât. A mai urmat un zâmbet larg și-un clinchet care m-a făcut să tresar. De la brățările ei de argint, ce-au răsunat vesel la încheietura ei, când a întins mâna spre mine. I-am răspuns, din nou reflex, și-am simțit cum îmi prinde palma de parcă m-ar fi tras pe ringul de dans. Avea mâna caldă și fermă, plină de nerv. I-am privit mâinile, aproape fără să vreau, sunetul cristalin mă captivase ca pe o pisică jocul de lumini pe pereți, și atunci am văzut cercurile de argint, avea o mulțime de brățări charm, rotindu-se într-o dezordine delicată în jurul încheieturilor, care-i cântau prezența la orice mișcare. Și atunci i-am văzut și inelul simplu, cu piatră verzuie, tot de argint și el, pe inelarul drept, ca o boabă de cer plutind împreună cu ea printr-un aer ce-n jurul ei devenea sclipicios.

– How lovely, am murmurat cu privirea prinsă în argintul sclipind molcom, și fără să-l pot opri, am cedat straniului imbold de-ai atinge ușor, cu buricul degetului, talismanul albăstrui cu steluțe, trei comete drăgălașe parcă desprinse din Micul Prinț, de pe una din brățări.

– Indeed, lovely, am auzit-o și pe ea, de data asta pe același ton tainic ca al meu, într-o îngânare de admirație. A mea pentru bijuteriile ei spectaculoase. A ei pentru mâinile mele, aveam imediat să aud.

– Beautiful hands… și șterse ca o boare, cu palma stângă, o mângâiere alintată peste mâna mea dreaptă, rămasă încă-n îmbrățișarea salutului trecut demult peste pragul  strâmt și sec al complezențelor. Arcui întrebător sprâncenele:

– Naked? No ring? No bling?

Am început să râd.

– Da, no bling.

Și râd iar, na, româna, m-a luat gura pe dinainte.

– Adică, yes, no bling.

Râde și ea împreună cu mine, și râsul o face să semene c-o fetiță încântată c-a reușit să sare perfect tot șotronul.

– I like your bling, zic binedispusă.

– Want my bling, mă întrebă ademenitor, făcându-mi din ochi.

What the… Avea o voce melodioasă, profundă și caldă, ca a unei cântărețe de jazz. M-am prezentat și eu, încercând să o fac la fel de simplu și relaxat ca și ea. Mi-a zâmbit, mi-a repetat numele de trei ori, conștiincios, să-l pronunțe cât mai corect, de fiecare dată mai bine.

– I need more practice, a adăugat americănindu-mi cuceritor mai departe numele, și m-a țintuit, mult mai mult decât scrie-n orice manual de bune maniere, cu ochii ei mari și deodată foarte serioși.

Aerul a devenit brusc mătăsos și cald, la fel ca mâinile și clipocitul furiș al brățărilor ei lucioase, și-am simțit nevoia să pun în circulație moleculele ce păreau că înlemniseră de uimire și curiozitate între fața mea și fața ei. Am lansat la nimereală următoarea întrebare dintr-o conversație banală, deși nimic din ce se întâmpla acolo nu era banal.

– Where are you from?

– Guess, mi-a răspuns ispititor, prelungind sunetele și trecându-și agale o mână prin părul strălucitor, dezvelindu-și gâtul de amazoană.

De la ureche mi-a licărit complice cercelul lung de argint, cu-n verde enigmatic și feeric, de piatră măiastră, făcând un fascinant contrast cu roșul adânc al buclelor. Mi-a văzut privirea agățată docil de urechea ei, la fel de docil ca și cercelul lung, de poveste fără sfârșit, ce-i îngâna înclinările capului, și c-o mișcare firească și fluidă, de magician ce te face să te simți în mijlocul miracolului, mi-a dat la o parte încet, cu degetele, pletele ce-mi acopereau obrazul, descoperindu-mi urechea.

– Also naked?…

Surâzând, s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit la ureche, atât de aproape încât am simțit buzele ei moi frigându-mi roșu lobul urechii:

– You should not walk around like this.

Nici nu știu ce m-a ars mai tare, atingerea buzelor ei sau șuierul încolăcit al șoaptei. Mi-am scuturat capul și m-am dat puțin înapoi, cât să mă smulg din parfumul ei greu, și-am privit stupefiată în ochii de ciocolată caldă și fermecată, ca și când mi-ar fi spus cel mai de necrezut secret. Expresia pătimașă de pe chipul ei mi-a rupt într-o clipă toate cuvintele și mi le-a aruncat pe jos, carbonizate, ca o foaie arsă ferfeniță de un scriitor turbat de lipsa de inspirație. Privirea mi s-a prelins irezistibil în jos, pe buzele ei, pe gât, încet, în patinat de melc, spre decolteu, oprindu-mă hipnotic și sacadat, din inimă în inimă, pe cea mai de jos și mai mare dintre cele trei inimi întoarse ale colierului de argint ce-i împodobea într-un trio ireconciliabil și inseparabil, gâtul lung și frumos.

Telefonul mi-a bipăit ca un tunet ce rupe seninul de vară-n două, făcându-ne pe amândouă să tresărim. Am privit ecranul. Ajunsese. M-am uitat panicată în jur, să-l caut în mulțime.

C-o mișcare iute, amazoana și-a desprins de la încheietură una din brățări, exact pe cea cu talismanul pe care-l atinsesem ușor, cu vârful degetelor, la început, și mi l-a apăsat în palmă, cald de căldura trupului ei, spunându-mi iute, înainte să se ridice să plece:

– Tomorrow! Here. Same time.

(Post publicat în cadrul competiției Superblog, toamna, 2019 – proba VIIII.)

7 comments

  1. Citind captivat ce-ai scris, ziceam, se vede cât de bine scrie atunci când povestește tablouri de viață cotidiană, ce ochi pătrunzător, cum potrivește de bine și de natural cuvintele. Scene banale devin sub tasta ta momente memorabile. De-abia când am citit “brățări charm”-link, m-am gândit “e posibil să fie pt. SB?!…” Menda, absolut colosal scris; un exercițiu perfect.

  2. […] Bijuteriile. N-am spus cumpără asta, ce frumos e, cum strălucește, ce frumoasă o să te facă, de amintiri drăguțe, ce sentiment cald pe dinăuntru. Pentru că o astfel de reclamă n-are nicio putere. O uiți. Poate doar să ai bani destui s-o pui pe repeat în massmedia, până la saturație, cum face Coca-Cola, și atunci îți rămâne fără să vrei în minte. Dar nu pentru că te-a impresionat, ci pentru că te-a iritat, mereu acolo, IN YOUR FACE. Nu cumpăr Coca-Cola. Am făcut o poveste în care bijuteriile aveau rolul principal. Și fără să fie un reflector continuu pe ele, apăreau ca elemente cheie în calitățile lor multiple, de podoabe, ispită, simbol, talisman, cod secret, intimitate, conexiune. Era o poveste ce nu părea să fie despre bijuterii, o ascultai, te prindeai în ea și prin ea aveai să ții minte bijuteriile alea. De ce tocmai alea, ce înseamnă ele, ce pot însemna ele? Potențialul, promisiunea. N-a fost apreciată, nu au avut ochi să vadă, tocmai cei școliți cu marketingul. Au fost apreciate expunerile explicite. Uite, vai, ce frumos, bijuteria, talismanul, ce drăguț, ce cald, ce impresionant, ce amintiri, limbajul direct cu cititorul. Who cares? I don’t. Expuneri fără forță. Care spun. Spun facts, figures, qualities. Nu arată. Ca-n literatură, și-n reclame, nu trebuie să spui. Trebuie să arăți, să faci să simtă, să guste, să râdă, să se înfurie, să surprindă, să șocheze, să aline. Te mișcă. There is an e-motion, other then being bored to death. […]

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s