Într-un singur loc mai am de ajuns

E pentru a 3-a oară când îmi anulez călătoria. Acasă. Vreau deja de câțiva ani să ajung acolo, deși “acasă” pentru mine a devenit ca o imitație de podele, ce arată ca lemnul dar nu-s de lemn. Acasă e un loc ce nu mai există decât ori într-un automatism verbal, ori într-o inscripție pe plicuri, atât de schimbătoare, că uneori, când sunt întrebată pe la ghișee de câte un funcționar plictisit, mă bâlbâi și trebuie să mă gândesc mult și bine ca să-mi extrag din memorie noile numere, noua adresă, noua etichetă. M-aș putea numi omul fără acasă. Un om ce se străduie permanent să-și creeze, temporar, locuri pe care să le poată denumi astfel. Iar preșul de la ușă, vechi și purtat prin lume, e și el permanent răs-strămutat, deodată cu omul, ca să scrie din prag în alt prag, iar și iar, welcome home.

Drag mi-a fost în copilărie Jules Verne cu povestea celor 80 de zile în jurul Pământului, nici nu visam atunci c-am să am nu 80 de zile, ci de multe ori 80 de zile în colțurile Pământului, și că dintre toate colțurile, doar unul avea să-mi lipsească.

Pe cât de ademenitoare mi-ar fi sunat circuite culturale Christian Tour sau circuite exotice Christian Tour pe atunci, pe când colindam lumea călare pe foile îngălbenite de cărți ale copilăriei, când mi-aș fi trasat cu mare atenție și seriozitate itinerarul, să merg și eu acolo pe unde au fost eroii mei, prin locuri de bunăseamă prea multe, că nu mi-ar fi ajuns nici 800 de zile, cu destinații atât de ușor de pus laolaltă cu ajutorul unei agenții de turism, croită anume să gâdile irezistibil sufletul de mic explorator, pe atât de mare îmi e acum dorul de casă. De acasă.

Locurile alea multe și frumoase, seducătoare și pline de promisiuni, eu deja le-am văzut. Drumurile alea lungi, mereu surprinzătoare, eu deja le-am parcurs. Peisajele ce-ți țin puțin respirația în loc, mi-au ținut-o. Localnici ce-ți opresc puțin inima, mi-au oprit-o. Le-am făcut. Traseele cu chef de aventură, vrând-nevrând. Am avut lumea largă de văzut, de gustat, de pipăit, de mirosit, toate acele multe locuri ce acum stau frumos aranjate pe raftul agenției de turism, doar să întinzi mâna și să fii ca prin farmec transportat într-o altă lume decât a ta, o lume pe care n-ai cum s-o știi complet cu adevărat doar din cărți. Trebuie ca pasul tău cumsecade să calce praful drumului că să știi. Ca să știi cealaltă lume decât a ta.

Plămânii tăi să fie cei care să se umple de mirosul de petrol ars din Kuweit, până aproape de sufocare, în timp ce și ți se oferă înghețată perfect înghețată dintr-o ladă frigorifică amărâtă, ținută în plin soare la 40 și ceva de grade, pe jumătate acoperită de o umbreluță, ce tremură din toate încheieturile cu motorul duduind, acoperit și el cu gheață și alimentat cu un cablu tras până în stradă. Tu să te târâi tu sfârtecat de fierbințeală prin vara texană. Să te privească pe tine ochi în ochi, de la câțiva metri, vulpea roșie a Ardenilor. Să ți se topească de cerul gurii tale cașcavalul Franței. Să te aurești și tu puțin pe dinăuntru de la apusul interminabil de auriu de pe colinele Romei. Să te lovească mirosul de canal al unei Veneții ce rămâne irecuperabil romantică. Să te întrebi tu cu spaimă, chiar dacă la adăpostul camerei din rezervație, de la ce animal or fi urletele ce se aud în toiul nopții africane. Să te ia pe tine prin surprindere, și să te doboare fără să știi, aerul tare din Johannesburg care, deși la o latitudine de vreo 1700 de metri, e perfect plat, și te trântește deja de pe la cinci seara, iar pe la vreo șapte ești rupt, exact ca după o zi întreagă petrecută în aerul de la Babele. Să te ude pe tine până la piele ploaia rece ca un reumatism fără sfârșit a Angliei, ce anume parcă te pândește să ieși din casă ca să scuipe cu cea mai snoabă indiferență la suduiala ta. Să-ți fie a ta interminabilă mirarea că scapi cu viață prin traficul din New Delhi, și să devii convins că ai șapte vieți când vezi că nu mori otrăvit nici de apă, nici de aer, nici de mâncare, dar oricum never go there. Never again, adică. O dată e bine pentru toată lumea să înțeleagă ce formă poate lua viața în India. Să guști tu cu surprindere viața de noapte din Amritsar, abia ăsta the city that never sleeps. Să admiri tu încurcat diversitatea de nedescris a New Yorkului, unde idilicul glorificat de film stă lipit de șobolanii mari cât capul ai unei mizerii de apocalipsă. Să-ți bei tu cafeaua aburindă privind hipnotizat în perdeaua de fum, sau de apă, sau de fum cu apă, a Niagarei. Să îți înghețe ție mâinile fluturate în aer de pe ghețurile Argentinei. Să treci tu în lumea de dincolo în Chile, la adăpostul frivol a ayahuascăi. Să-ți fie ție dor de pădurile de foioase, pierdut în zări umplute doar de palmierii Spaniei.

Și cu fiecare drum, cu fiecare călătorie, cu fiecare vacanță de vis, descoperi și știi tot mai mult din cealaltă lume. Cealaltă decât a ta. Iar cealaltă lume decât a ta, chiar de-o știi, o știi pentru o zi, pentru o săptămână, pentru o lună, sau, dacă se întâmplă, ajungi s-o știi și pentru niște ani. O lume pe care o știi pe de alături, pe dinafară, de pe margine, nu vei face niciodată parte complet din ea. Rămâi un vizitator, un temporar, pe alocuri chiar pasional, uneori jurat pe viață să continui s-o știi cu poftă de nestăvilit în infinita ei formă. O lume deseori de-o frumusețe orbitoare, dar care n-ajunge să umple ultimul loc rămas mereu vacant în tine. Căci niciodată nu devine cu adevărat a ta. Pentru ea, pentru cealaltă lume, ai visat, ai plănuit, ai plecat, ai mers, ai călătorit. Pornind de undeva. Din altă parte. Din acel loc în care eu încă n-am fost. Căci într-un singur loc mai am de ajuns. Acasă.

(Post publicat în cadrul competiției Superblog, toamna, 2019 – proba V)

3 comments

  1. E o vreme de când trec pe aici. Uneori iti spun câteva cuvinte, alteori ma mulțumesc doar sa citesc, apoi plec si ma intorc pentru alt text, alte cuvinte. De asta data am rămas ceva mai mult, am inchis ochii si am mers odată cu tine prin toate acele locuri. O parte le stiu, dar mi-am dorit sa le revad( o sa imi amintesc mereu primăvara rurala din Anglia si ploaia torențială venita brusc peste pietrele de la Stonehenge, când toată lumea fugea care incotro, doar eu am continuat sa merg, si sa ascult in căști povestea altor vremuri, fără sa bag in seama privirile indreptate spre mine de la adăpostul mai mult sau mai puțin inutil al umbrelelor) , pe multe le-am trecut de ceva vreme in lista aia cu locuri pe care vrei sa le vezi inainte sa…, si câteva pe care nici măcar nu vizez ca am sa le vad vreodata, nu ca nu mi-aș dori, doar ca sunt lucruri pe care pana si o visătoare incurabila ca mine stie ca au pe ele eticheta seaca si nesuferita a unui niciodată.
    Dar absolut după fiecare cuvânt am simțit parfumul greu pe care ți-l lasă in suflet acel acasă. Si dorul, dorul pe care l-am simțit de fiecare data când eram cine stie unde pe mapamond. Sentimentul pe care l-am avut când, după o plecare mai lunga trecând de vama de la Nădlac am întâlnit după câțiva kilometri o căruță condusa nonșalant pe sosea si mi-am spus usurata: am ajuns acasă, deși mai aveam ceva pana la acel acasă-acasă, al cărui parfum, conștient sau nu, il porți cu tine oriunde te poarta pașii sau viata. E acolo cu tine si in tine, chiar dacă nu recunoști. Si ma gândesc cât de greu trebuie sa fie sa nu ai ai sa nu mai ai (nu contează motivele) acel acasa unde sa te oprești intr-o bună zi să-ți odihnești sufletul obosit de peregrinările printre frumusețile lumii, chiar dacă el nu mai e decât, asa cum spui tu, decât  “o imitație de podele, ce arată ca lemnul dar nu-s de lemn”
    Nu stiu de ce textul asta m-a atins mai mult decât altele, dar a făcut-o. Pe mine m-ai făcut cu doar câteva cuvinte sa imi doresc sa vad câteva locuri pe care nici un pliant, oricât de colorat si documentat ar fi fost nu ar fi reușit. Noapte liniștită, Menda.

  2. Aseară citisem în fugă, în diagonală, lăsând pe astăzi să savurez pe-ndelete mica ta capodoperă a călătoriei tale pe terra; ai făcut pentru noi o trcere rapidă în revistă a unor puncte de oprire și admirare – minunat exprimată, muțumesc – acea lume atât de diversificată în frumuseți îmbietoare, “dar care n-ajunge să umple ultimul loc rămas mereu vacant în tine”, confirmând ce spune Blaise Pascal, acel loc e pentru Duhul lui Dumnezeu, acasa noastră deplină.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s