Honda, prezumția de vinovăție la viteză

Cu aceeași emoție și teamă, cu care intram la oral la examene, așteptam acum în rând la tragerea la tombolă pentru copilot. Voiam să testez noul model și dacă aveam să bat recordul la viteză, o primeam ca premiu. Da, pe ea, mașina. Mă înscrisesem și eu la cel mai mare eveniment filantropic organizat de Honda România, denumit, atât de inspirat, De ce Honda. Cu punct, nu cu semnul întrebării. Pentru că nu e nevoie să mai întrebi așa ceva, dacă ai condus vreodată Honda. Ci doar să afirmi.

Eu tot afirmam Honda deja de vreo 15 ani, de când o aveam pe Lady Lovelock, o aristocrată albastră, veterană de acum, căreia, deși nu-i venise sorocul pensionarii, tare bine i-ar fi prins niște sânge tânăr pe lângă, cât să-i scoată și mai mult în evidență mișcările distinse și formele grațioase. Da, grațioase, căci mai greu găsești linii mai grațioase decât cele ale Hondei Accord SE, top of the line în anii 90. Eram deja în căutare de ceva timp după injecția de fight club în mlădiosul sânge albastru. Și tot prin familia ei căutam, varianta mai tânără. Căci cine a avut o dată Honda, va avea întotdeauna Honda.

Cum să nu te înscrii în concurs, mai ales că evenimentul era sponzorizat de înalți demnitari, care-și donau timpul unei cauze nobile? Și anume să se bucure fiecare pământean de rând de ocazia unică de-a conduce un bolid renumit, pe circuitul renumit de la Nurburgring, alături de un demnitar renumit.

Acum mi se oferise ocazia să testez armăsarul cel tânăr, pur sânge, Honda Civic Type R, the street fight, el partisano, the bad boy de care mama-ți spune să te ferești. Și cu cât îți spune, cu atât mai mult îl vrei. Drept urmare mă cam uitam de ceva vreme lung după el, încât până și computerul îmi învățase obsesia pe de rost, prezentându-mi, tot mai ispititor, printre ofertele Honda, noul model de pe site-ul Honda Civic de vânzare, mereu acolo, undeva într-un colț al ecranului și-al minții mele.

Mă înscrisesem din disperarea de-a ajunge să simt mai de aproape suflul de foc al calului sălbatic. M-au acceptat să particip, deși nu mă așteptam, pentru că preferau șoferi cu experiență. Surpriza mi-a fost cu atât mai mare când am citit pe biletul tombolei că-mi aveam copilot pe V.V. Dăncilă. Chiar ea.

Să doborâm împreună recordul de viteză. Eu, ea și fiara sălbatică ce aștepta trepidant la linia de start, strălucindu-și amenințător ochii felini ai farurilor. Dau repede peste cap ultima picătură din cel de-al 3-lea expresso, îmi scot pantofii cu toc și-mi pun tenișii de condus, să pot apăsa pedala până la capăt, îmi trag mănușile de piele, să fiu sigură că nu-mi scapă volanul la curbele strânse, și mă îndrept spre pistă, trăgând adânc aer în piept. Era o dimineață umedă de toamnă, pista liberă și netedă ca-n palmă, doar a mea. Asfaltul tăcut chema roțile să-l frigă cu mârâit drăcesc.

În jurul obiectului adorației mele, puhoi de mulțime adunată. Care mai de care își făcea selfiuri cu Honda pe care urma s-o conduc. Și nu orice Honda.

The one and only, Civic type R.

R, de la race. R de la raw. R de la revoluție. R de la rebel. R de la răvășitor. Neagră. Pătimașă și neagră, neagră până-n cerul gurii.

hd1 - Copy

O grămadă de reporteri stăteau agățați ciorchine de portiera din stânga, bulucind un mănunchi uriaș de microfoane biloase în crăpătura geamului, dincolo de care se vedea clătinându-se ritmic, galbenul pai al copilotului meu. Dădea o declarație.

Făcându-mi cu greu loc prin mulțime, am reușit să mă strecor în spectaculara mașină, în timp ce un bărbat, corpolent și binevoitor, împingea de zor la o parte o turmă de demoazele, focoase rău, ce se pozau tot focos, pe capota și mai focoasă a mașinii. Deci nu doar mie-mi plăceau the bad boys.

Înăuntru. În sfârșit. Aterizată la volan, portiera-mi închide lumea de afară, ca să pot să mă scufund în lumea vibrantă și incandescentă dinăuntru. Un interior înfocat de dragon ce linge cu limbi de foc locul care te va incita, tulbura, exalta. Ating fascinată volanul. Nici nu știu cine îmbrățișează pe cine, mâinile mele, nervura fină, cusută cu piele, a volanului sau scaunul robust, abrupt aproape, ce te înșfacă de după talie ca brațul vânos de bărbat cu care, fără să bănuiești, vei ajunge să dansezi cel mai aprig tango. Un scaun ca un zmeu cu pumn mare, greu, mereu clocotind, mereu stăpânit, niciodată prea strâns, niciodată prea larg.

Un interior regal, nu o regenție dormantă, letargică, ci una vie, pasională, iubitoare de propiul popor. Un interior ca un liman. Solid. Sigur. Stabil. Ce te ține treaz într-o lume a vitezei, a decorurilor iuți, veșnic mișcătoare, a vântului șuierând ascuțit de-a lungul metalului, la întrecere cu torsul motorului, ce știe să mârâie învârtoșat, să zgârâie furios, să muște stârnit. Trupul meu, nervos și muncit de emoția anticipării, n-a mai avut decât o singură alegere. Aceea de a se abandona subit cotropirii, lăsându-se în prinderea zdravănă și de nădejde a tapițeriei perfect formată, ca un miez în găoace. Privesc cu plăcere rubiniul pătimaș al interiorului. O fiară încinsă, gata să sară, gata de pradă, doar că nu era neagră în cerul gurii, cum crezusem, ci purpurie. O bestie ce te cheamă să te prinzi în accelerații vorace.

Mângâi pe furiș cu vârful degetelor, lăsate libere din mănușile de condus, H-ul dârz din mijlocul volanului pe fond roșu aprins, frate geamăn în roșu cu cel de pe cheia cochetă. Un logo dârz, armonios, echilibrat, semn de balanță perfectă, format ca o punte de legătură între două erecte. H ce vine de la Honda. Sau poate de la Hot. Sau Honour. Plimb încet, nestăpânit, mâinile, pe liniile carminate ale portierei, pe bordul suplu, ergonomic și armonios, ca pe nasturii încă nedescheiați ai cămășii de bărbat ce mă cheamă să-i știu căldura trupului. Liniile unduioase ale bordului mă cheamă să-i știu focul motorului, să-i ascult bătaia inimii, ce uruie cu turbarea glonțului slobozit. Bord de început de avion. De control. De changing gears. Decolăm?

hd2 - Copy

Trag în piept atmosfera de vis. Power of dreams. I am in love. My hottest date ever.

Mă întorc fericită spre copilotul meu, câștigat la loz în plic, și salut energic.

– Bună ziua, doamna ministru. Sunteți copilotul meu azi. Sper să facem o echipă câștigătoare.

Galbenul pai se întoarce spre mine și mă însorește neînduplecat, optimist și darnic, cu deplinătatea împlinitului canar al cocului ei. Un contrast solar absolut cu roșul hemaglobulinic al interiorului, contrast ce mi-a dat deodată speranță. Niciodată n-aș fi spus c-o să-mi placă alt coc decât al meu. Prinsă în mirajul viu al Hondei, încep să cred că a răsărit soarele și pe strada mea.

D-na ministru mă privește scurt și încrezător. Foiește de zor hârțoagele de pe care citise reporterilor până atunci. Deodată se luminează și-mi spune asurzitor:

– Bună ziua, drag pilot, voi face totul ca să ducem cu succes până la capăt această cursă!

Zâmbesc și mai încântată. Întotdeauna m-au cucerit promisiunile. Aveam nevoie de ele, mai ales știind handicapul cu care începeam. Mă refer la cel pe care-l trecusem sub tăcere la înscriere, dar care acum își cerea tributul. Șovăind încă, deschid totuși gura și îndrăznesc să o întreb:

– Aveți experiență cu condusul? Sper că da… Vă întreb pentru că eu nu prea știu să conduc manuale… doar automate. Și-mi doresc foarte mult să câștig, mai adaug dintr-o suflare.

Copilotul se uită galben-pai la mine. Arăt spre frumosul schimbător de viteze, ce tronează în mijloc, ca o busolă, punctul în care se încheie mașina venită din cele patru vânturi.

– Uitați, vedeți, ăsta, știți cum funcționează?

Copilotul răsfoiește încurcat foile. Stă pe gânduri o secundă.

– Da.

După o altă pauză, continuă.

– Da. Un alt punct de vedere, pe ordinea de zi a cursei de astăzi, se referă la folosirea manualelor alternative.

E pregătită, deci, gândesc mai departe optimistă, și o invit să-și pună centura, după ce-o fixasem pe-a mea, prinzându-mă în chingi, ca-n așteptarea carrouselului. D-na ministru mă ia prin surprindere când văd că dă să deschidă portiera. O ating ușor pe braț și-i fac semn că centura, nu portiera, trebuia prinsă. Se corectează repede, se lasă pe spate, iar eu mă întind și-i trag centura stacojie care trage un contrast vehement, diagonal, tăiat peste elegantul taior roz.

– Trebuie să pornim, d-na ministru, îi spun protocolar, încă emoționată. De Honda. De demnistare. Toți ne așteaptă, continui sugrumat, aveți vreo sugestie pentru cel mai bun start, ceva care să ne dea un avantaj?

Copilotul se uită critic la mine. Apoi la foile din mână. Tot critic. Îmi răspunde răspicat.

– Cel mai bine e să adoptăm perspectiva douăzeci douăzeci.

– Poftim? Ce e aia?

– Numărătoare. Europeană, ca la Bruxel. Numeri până la 20 până pornești. Apoi pornești. De douăzeci de ori.

De-aș reuși să pornesc măcar o dată, îmi zic în gând, și încep să număr cu glas tare. Când ajung la 20, pornesc. O plăcere viscerală mă fulgeră la auzul torsului supus, ademenitor, al motorului, cerând-mi să-i dau jar. Nu poți și nici nu vrei să reziști ispitei.

– Și acum?! Cum?! Cum bag într-a-ntâia?!

Strig încântată, ca un copil ce vede prima dată zăpada. Copilotul se uită alarmat când la mine, când la foi.

– Cum?? strig iar, brusc și eu alarmată.

Încep să am mustrări de conștiință. Nu trebuia să mă înscriu, e doar vina mea. În cele din urmă, își scoate telefonul, formează un număr și vorbește scurt. E șeful.

– Înspre înainte? Care înainte? A mea sau a ei… Da? Să apăs?

Cu o mână decisă, copilotul manevrează rapid schimbătorul și-mi strigă, cu telefonul încă la ureche.

– Da? Hai, acum! Da! Accelerează!

Motorul mârâie furios, simt cum bestia se cabrează sub mine. Mașina o zbughește ca preșul de sub picioare. În spate. Frânez brusc, dihania ascultă ca prin farmec, noroc că are frâne fantastice, și ne oprim cu un sughiț de elefant. Ambele cocuri se clatină, zguduite de retrorecul. Aud copilotul cum strigă în telefon:

– A luat-o înapoi, a luat-o înapoi!

Ca și România, gândesc, și opresc motorul de teamă să nu se ducă și mai înapoi. Copilotul lasă telefonul în poală, în timp ce bărbatul de la capătul liniei încă vorbește. El e la capătul liniei, poate vorbi. Noi suntem înapoi de ea. Copilotul se caută după hârtii. Eu mă caut după vreo fărâmă de speranță. Din telefon aud tonul critic intondând mai departe instrucțiuni, a-ntâia e cealaltă prima, dinspre pilot, nu dinspre tine, să apeși accelerația, nu maneta! 

Contemplu prin parbrizul deodată la fel de cenușiu ca orizontul meu, mulțimea înmărmurită. Ce ne contemplă. Nu toți. Cei mai mulți contemplă, de fapt, același orizont pe Facebook. Din când în când, câte un selfie, din depărtare. Hashtag amfostșieuacolo. Subit, îmi dau seama că am fost jefuită. Jefuită de the joy of shifting gears.

– D-na ministru, cred că am pierdut, îi zic cu ochii în lacrimi.

Copilotul are ochii încă în hârtii. O aud cum îmi spune lucruri pe care în continuare nu le înțeleg:

– Indicatorii tehnici ne arată depășirea țintei de deficit asumată. Am câștigat, conchide, pe ton decisiv, și, băgând foile în buzunar, deschide portiera.

E gata. S-a sfârșit.

O ajut să scape din centură și coborâm din mașină. Coafura rezistă. Visul se prăbușește. Reporterii se adună în goană, ca albinele la miere. Copilotul se întoarce spre mine și mă întreabă:

– Make foto?

– Nu, zic cătrănită.

Blitzurile și întrebările încep să curgă.

– Ce părere aveți despre modul în care ați copilotat acest model?

D-na ministru scoate din nou din buzunar foile și, după ce le-a examinează atent, citește cu încredere:

– Chiar dacă nu oricine se potrivește să conduce o Honda astfel de puternică, sunt de părere că nu putem contesta această mașină, care, vă spun sincer, se conduce ca un vis, fără dezastre sau calamități.

– Ce părere aveți de pilot?

– Sunt de acord să acordăm prezumția de vinovăție pilotului și am încredere că juriul care am pus vor găsi soluții care veți rezolva acel pilot problemă.

Sabotaj! Citește de pe hârtie! Are discursul gata pregătit?! E absurd! Cum e posibi? Deci știa deja că n-o să câștig?! Am abrupt și sufocant o revelație galben-pai. Îmi vânduse visul. Visul eliberării, furiei, răzvrătirii. Pe lei. Pe nimic.

Bineînțeles că am negat toate acuzațiile, deși când a coborât, plecându-și cocul la urechea mea, mi-a șoptit să termin cu exercițiile de imagine, că orice om îi e frică de o plângere penală.

Mă făcusem oricum de râs, nu doar că nu apucasem să bat vreun record la viteză, dar după ce că abia reușisem să pornesc mașina, mai și făcusem vreo câțiva zeci de metri înapoi. Numai dragostea de Honda putea să mă facă să particip la un concurs auto, chiar fără să știu cum se conduce o manuală.

Tot din dragoste de Honda, am contestat proba. Nu pot renunța așa ușor. Nu la Honda. Mustrările de conștiință au dispărut. Am cerut o remiză. Și alt bilet de tombolă.

De data asta am avut noroc. Donald. Donald Trump. Yes. It’s true. Let’s make Honda great again, mi-a spus când a urcat sprinten în nărăvașa mașină. Mașină care apoi a devenit a mea. Da, am câștigat! Yes. It’s true. It’s great. It’s fantastic. It really is.

Morala 1 – Nu contează că nu știi să conduci totul de unul singur. Contează să știi să faci o echipă.

Morala 2 – Honda is hot. Yes. It’s true.

Morala 3 – încă se deliberează. Sugestiile sunt binevenite.

Acest post este un pamflet. Niciun animal n-a fost rănit în timpul scrierii lui și niciun personaj din cele descrise n-a fost de față la evenimentele petrecute. 

(Post publicat în cadrul competiției Superblog, toamna, 2019 – proba II)

2 comments

  1. Colosal! Menda is…Yes. It’s true.

  2. Pingback: Honda, prezumția de vinovăție la viteză – Revista ARMONIA – Saltmin Media

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s