Să vă fac și bucle?

– Doar vârfurile, zic, și eliberez c-un gest pletele din strânsoare, să i le etalez ochiului de expert.

– De când nu l-ați mai tuns?

– De vreun an… sau mai bine. Nu-s un client bun, zic, și râd amabil, încercând să fac conversație cu cineva așa brutal introdus de bună voie în intimitatea mea, în alegerile mele private, doar ale mele, fără nicio influență din exterior.

Întotdeauna am considerat frizerițele ca practicând una din cele mai intime meserii, la fel ca ginecologii. Au imediat acces direct, fără niciun ritual, fără nicio introducere, la un o parte din trup extrem de personală, atinsă exclusiv de oameni intimi, în momente intime. Ochii mari și mâinile dibace caută febril printre pletele mele, după dovada blasfemiei.

– Un aaaan?!!! Dar arată foarte bine! Chiar un an?!

Dau din cap, înveselită de exclamațiile ei. Tace o vreme și foiește curioasă ceea ce doar eu am voie să foiesc. Apoi se apucă de tăiat.

– Atâta e bine, mă consultă arătându-mi 2-3 cm de vârfuri.

– E bine.

Își face munca în tăcere. Eu tac oricum. Am avertizat-o doar c-o să țip dacă are mână prea grea și mă zgârie. E anume atentă, dă ușor cu pieptănul. Are și unghii, cel mai detestabil lucru la o coafeză, dar reușește să nu-mi facă dâre pe gât. Termină relativ repede, parcă mai repede ca altele. Mă bucur, dau să mă ridic, când o aud ademenitor în spatele meu.

– Să vă fac și bucle?

Surprinsă, șovăi, nu asta ne-a fost înțelegerea, venisem doar să tai vârfurile.  Ea observă și apasă pedala.

– Dacă tot aveți un păr așa de lung, măcar să vă bucurați de el.

Mă întristează puțin observația. Cum? Doar buclele sunt fun, doar buclele sunt frumoase, și fără ele nu mă pot bucura?! Atunci de ce negresele depun atâta efort să-și îndrepte cârlionții?

Continuă ispititor.

– Și un păr așa lung îndeamnă întotdeauna la încercări, mă mănâncă degetele să văd cum iese, zice lingușitor.

Am zis că da, deși a fost cea mai proastă și ilogică decizie în acel moment. Eram contratimp, în primul rând. Când am văzut că trebuie să ia șuvițele una câte una să le onduleze, am simțit că leșin. Cât o să mai dureze și asta?! A cam durat. Mai mult ca tunsul. A fost o decizie proastă și pentru că nu aveam niciun interes pe termen lung în ea. Iar pe lângă faptul că nu port niciodată părul coafat, buclele însemnau placa aia fierbinte, care distruge structura firului de păr, noroc că nu chiar de la prima abatere. Tot ele mai înseamnau fixativ, unul din spray-urile chimice detestate de mine. Dar cumva n-am putut zice nu, poate dintr-o rezistență minimă la spus nu. Poate de la lovitura sub centură, că nu-l pun în valoare decât cu bucle. Și apoi faptul că se arătase entuziasmată de părul meu, de culoarea lui naturală, de lungime, m-a făcut să cred puțin că-i făceam ei o plăcere, as a natural born pleaser. Worsed curse ever!

– Aveți ondulator acasă, întreabă în timp ce-mi răsucea deja părul pe unul.

– N-am.

– Sau bigudiuri, din alea mai mari, știți ce-s alea, nu?

– Știu. Nu, nici.

– Atunci mă opresc cu întrebările, zice precipitat, vag iritată.

Nu mai comentez decât în gând că oricând aș putea să-mi iau dacă văd necesar. Nu văd. Sau dacă mă convinge că-mi trebuie. Nu mă. Am simțit că îmi detestă nefasonarea. Ea cu părul ei blond, vopsit în vreo 20 de nuanțe, perfect aranjat, țeapăn, fără să miște un fir în construcția studiată, venea dintr-o lume în care cele ca mine, care-și poartă părul așa cum s-au născut, sunt considerate cel puțin neglijente, dacă nu de-a dreptul neîngrijite.

A fost într-un final gata. Am răsuflat ușurată. În parte și că n-a dat mult cu fixativ. Au venit nepoftite și două agrafe de păr. Finalul apoteotic era duios și atât de străin, cu suflu de nou și de vechi, totodată. Veronica Micle. Un cap cu bucle strălucitoare încolăcind leneș gâtul, mă privea zâmbind din oglindă. Le-am zâmbit înapoi și le-am trecut la capitolul joacă de femeie cu mintea slabă.

Am plătit, suplimentar pentru bucle, și am ieșit deodată nervoasă de revelația că entuziasmul pentru părul meu fusese un teatru mediocru jucat ca să-mi adauge la preț. Știe să facă vânzare, conchid, și mă îndepărtez în viteză. În parcare îmi dau seama că-mi uitasem clama de păr, cea care-mi ținuse cocul când venisem la locul faptei. M-am întors mânioasă și mai tare pe mine. Întârziam! Ce-mi trebuise țopismul ăla?! Deloc alinată de buclele ce-mi cădeau galeș-rotund pe după umeri, de altfel destul de drăgălașe, m-am întors să cer clama. Aș fi lăsat-o acolo dacă era din alea rele, dar nu mai purtam decât clame din cele bune și greu de găsit, ce sunt în stare să țină adunat părul meu greu fără să se blegească cocul. Cele rele ar trebui aruncate, de fapt, să nu mă mai enervez cu ele, dar nu știi niciodată când grăbită cauți înfrigurat ceva să prinzi părul să ieși din casă și nu găsești niciuna bună la îndemână, și atunci te consolezi pentru scurt timp cu una mai proastă, că merge de-o tură. Ca și cu femeile.

Am găsit-o de îndată, o lăsasem la oglindă, dar frizerița deja o dusese la casă, la locul obiectelor pierdute, și lipise de ea un bilețel. În caz că mă întorceam. Mă.

Tot ce vreau acum e să mă spăl cât mai repede pe cap, să scap de artefactul ăsta.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s