Finally, I too know that feeling!

That feeling when you follow for long somebody’s writings and suddenly they disappear. And you send a letter, well… an email, to just let them know you think of them. Or that what they wrote entered your existence.

Și iată-mă în fața unui email jumătate personal, jumătate formal, în care un necunoscut scrie altui necunoscut că rândurile lui contau pentru un +1 om, că dispariția lui a fost remarcată de un +1 om, întrebându-mă dacă să dau send.

Recitesc cele câteva rânduri și mă întreb ce rost are. Încă un email de la încă unul ce crede că trebuie să-i dea de știre despre el, că îl citește.

E despre mine mesajul ăsta sau despre el?

E despre el și despre o nevoie a mea de mulțumi într-un fel că scrie. Simt că nu e fair față de el să nu-l trimit, să nu îl las să știe că a fost auzit, că cuvintele lui au avut ecou.

Un sentiment de sufocare în mulțime. Ca mine sunt mii. El e doar unul.

N-am șovăit mult, doar câteva minute. Altădată aș fi macerat ideea cu zilele. Dau cu foarte mare liniște send. Trebuie să știe.

He has been heard.

BY ME.

Și cred, împotriva tuturor probabilităților, că va citi, deși cel mai probabil are inboxul full, nici nu ajunge la tot, mai ales idle thoughs, care nu duc undeva anume.

Sper că ești bine și absența ta e din cauze de prea mult fun și viață și vacanță. 

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s