Zeama călduță sau ceva mai nobil?

Azi dimineață, și încă nu s-a terminat ziua, m-am trezit c-un sentiment cald, moale și gras, ca o marmeladă abia scoasă din cuptor. Un sentiment de dragoste pentru toți oamenii din viața mea. Dragoste și recunoștință, îmi venea să-i sun și pe cei mai antipatici să le spun ceva mângâietor. Bine că n-am sunat, că probabil îmi stricam ziua. Sau poate nu, că am avut un telefon aiuristic în care am închis repezită de un astfel de om. Și-am închis zâmbind. Cam încep să iubesc cu milă și cu groază, ca-n versuri, dacă m-apucă zâmbitul când mi se închide telefonul în nas. Toleranță maximă. Sau beatitudine maximă.

S-a deschis robinetul cu iubire în mine și curge liniștită, nestingherită. Aberant aproape. Sau e zemuța aia caldă, ca urina scăpată în jos pe picior? Sentimentalul de babă de cartier ce lăcrimează în fața televizorului la suprize surprize. Sau e ceva mai puțin peiorativ ce dă din coate, vine în față și ia acum cuvântul, dregându-și încetișor glasul, cum ar fi nobila încercare de a mă lăsa să simt ceea ce simt. Ce-o fi? Un vai maică, uite ce fromos? Sau e open your heart? Sau nu e nicio diferență de fond, doar de expresie, de fapt, și vreau eu să mozolesc oleacă cu noroi ceva simplu și uman, dar care te face așa de vulnerabil. Autoironia ca mecanism de apărare. Plus cinismul, generalul de armată.

Că tot vorbim de zeamă, singura legumă fiartă pe care îmi place să o mânânc doar așa, fiartă în apă pură, fără niciun adaos, să-i dea „gust” este sparanghelul. Era să-l pârlesc. M-am luat cu scrisu’ și-am uitat de oala pusă la fiert. Chiar am uitat, noroc că m-am dus la bucătărie să-mi mai iau un strop de cafea. Mă uit la ea suprinsă, ca la ceva complet nou, neașteptat, în bucătăria mea. A, da, voisem să fierb sparanghelul cumpărat ieri. Ea, oala, nu fierbea. Molcomea, așa. Pentru că avusesem inspirația sigur doar divină s-o las la mic. Mă culcam și mă trezeam cu casa în flăcări. Oamenii ca mine n-ar trebui să fie lăsați în bucătărie.

Până și de sparanghel mi-e drag azi. Bine, e mai mult recunoștință față de el, că se oferă să-l mănânc. Pur, fără niciun condiment. Am nevoie să meditez la întrebarea dacă mai e vreo legumă care-mi place fiartă fără nimic, fără nici măcar mărar, condimentul meu favorit. Acum îmi vine-n minte păstârnacul, și ăla tot pur îmi place, dar nu se ridică la nivelul de plăcere pe care mi-l dă sparanghelul. Mai trebuie să meditez.

Comments:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s