Departe de lumea dezlănțuită

Am deschis azi computerul și mi-a venit să mă uit la poze din Vermont, un fel de teritoriu al făgăduinței pentru mine, locul în care am iluzia că aș trăi într-un extaz continuu.

Păduri. Liniște. Greieri. Frunzele alea ce se fac roșii toamna, de un purpuriu ireal. Și cerul violet cristalin de deasupra vârfurilor de munte ce se văd undeva în zare. Visul perfect e că aș locui acolo, într-o casă în pădure, înconjurată de copaci seculari. Brazi, cât mai mulți brazi. Și aș avea o pisică la care nu m-aș sătura să mă uit cum doarme, cum se întinde, cum își linge blana, un fel de meditație vie.

Vis neviabil, rupt de realitate, un longing mental ce vorbește de apăsările mele. Un vis ce în perioada asta ocupă mult spațiu, un răspuns clar la stressul intens în care am trăit prea multă vreme. Și acum mintea mea caută scăpare mai mult ca înainte. Visul e vechi, lacrimile la gândul lui sunt noi.

Mintea? Sufletul? Sunt legate. Day-dreamingul e la fel de ilustrativ pentru frământările noastre precum sunt și visele de noapte. Retragerea ca un pustnic în natură, în sălbăticie, a devenit mai mult decât un day-dreaming pentru mine, a devenit o durere continuă, o neîmplinire. Când mă uit pe geam din mașină și verdele naturii mă săgeată până în călcăi, simt cum mă doare visul vieții la țară. Vreau acolo, în căsuțele alea simple, să văd dimineața când mă trezesc coline așternute liniștit în vale, să fie animale, oi, vaci, cotcodăcit de găini, câini lătrând noaptea, cerul negru, fără lumini stradale. Ce să fac la țară? Măcar un os de țăran de-aș fi avut în mine, dar tot ce ține de munca pământului mă oprimă funest, la fel de tare pe cât mă atrage natura în sine.

A fost șocant de dureros să mă uit la pozele alea cu coline blânde împădurite, cu casele plutind în mijlocul verdelui. Am început să plâng, ca la vederea pozelor cu dragi ce-au murit demult, la care te uiți trist, cu dorul strângându-ți gâtul. Mi-era dor de ceva ce n-a fost. Pentru că mi-era dor de tihnă, ce parcă nici ea niciodată n-a fost. Tihna pe care mi-o închipui că aș avea-o când aș fugi din lume, pentru că în lume nu mi-e tihnă. Dacă e A e B, dacă nu e A e C. Concluzii atât de simpliste. Și singura variantă de tihnă pe care mi-o pot imagina acum, deși sunt probabil atâtea altele, e cea de evadare din lanțurile sociale. De autoizolare îmbrățișată cu patimă, care să mă apăre de tot ce-am simțit că-mi răpește privilegiul de-a vedea copacii.

Aveam atâtea prejudecăți despre ce credem că ne-ar aduce tihna, împăcarea. Pe când poate procesul ar trebui să fie invers, să facem noi pace, nu să așteptăm s-o găsim. Iar dacă totuși căutăm, să nu căutăm în absențe, ci în prezențe.

Priveam pozele alea cu lacrimi în ochi și nu eram de acord cu ele. Cu lacrimile. Come on! Cât de fragilizată sunt? De ce plâng? De dorul tihnei? Poate. De dorul unei vieți în care nu mă simt amenințată, în care nu mi-e frică. Iar pădurile alea sunt avoidance-ul meu? Alinarea mea? Ascunzișul sau citadela? Refugiu sau evitare a vieții?

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s