Neputințele alea mici și disperările alea mari

Neputințele alea mici ce-ți arată cât de mare e prăpastia în care ai căzut. Și ce mult mai e încă de urcat până înapoi. Înapoi la a fi sigur pe tine, la a putea să alegi, să iei decizii. Am avut o zi frumoasă ieri, frumoasă însemnând fără poticniri, fără migrene, fără teamă, fără plâns. O zi ușoară, când nimic nu mi-a stat împotrivă în sanatoriul meu de sticlă și m-am trezit după fără vise optimistă. Uite e bine, sunt mai bine, îmi revin, zi după zi, îmi revin și devin cea de dinainte, pe care am pierdut-o într-un accident, într-o coliziune cu realitatea dintre ce pot și ce credeam că pot. Adică totul. De ce aș fi presupus oare că sunt supraom și că nimic nu mă poate doborî?

Deși am început cu speranță, pozitiv, ziua, a venit imediat drama, au venit hățurile, lanțurile ce m-au tras înapoi în linie, să-mi arate locul meu. Un loc trist și înghesuit, limitat în toate direcțiile de sârmă ghimpată ce mă rănește imediat ce uit că nu-s cea care eram, cu toate puterile la comanda mea, pentru care nimic nu era prea greu. Un loc în care pot doar lucrurile mici, previzibile, simple și care, cel mai important, nu cer nimic de la mine. Răsfoitul internetului după uleiuri parfumate nu-mi cere nimic. Plimbatul prin pădurea plină de flori nu-mi cere nimic. Filmele simplificate, cu eroi bine definiți, fără încâlceli existențiale, nu-mi cer nimic. Muzica, cea cu ești frumoasă ca țuica înainte de masă sau Otis Redding, nici ea nu-mi cere nimic. In schimb mi-a cerut azi mult, enorm, de neînchipuit, noua mașină pe care am primit-o la schimb, cât o repară pe-a mea.

M-am dus liniștită la service, am predat cheile și am primit altele în schimb. Am întrebat dacă e automată. Nu, îmi răspunde insul înalt și superficial amabil. De ce, nu știți să conduceți manuală? Mai bine ziceam că nu. Ba da, dar mi-era mai ușor. După aia am văzut că „mai ușor” fusese de fapt un eufemism pentru, „nu, dar nu trăiam o altă dramă într-o zi pe care o începusem calmă, fără dureri, fără spaime, fără nesiguranță”. Nu-mi era doar mai ușor, ci mă scutea de-o repriză de plâns și de contactul dureros cu neputința unui lucru ce altădată nici nu observam când îl făceam.

M-am urcat în mașina de schimb. Un iz vag de transpirație mi-a încruntat trecător fața, dar a dispărut repede, imediat ce mi s-a adaptat mirosul. Strâng scaunul, prea pe spate. A stat un gras înainte. Oglinda prea jos. Era și scund. O ridic. Cele de pe părți stăteau bine. Schimbător. Mă uit cu atenție, scrie pe el care e a întâia, a doua, a treia. Văd cu groază că revers e lângă a întâia, stânga sus. Dacă dau cu spatele în loc să pornesc?! Cum fac diferența? Trag de manetă, cât pot spre stânga și sus, să simt cum intră. Apoi încerc fără să forțez, intră în același loc, nicio diferență. A treia e lângă, tot sus, a doua jos, stânga. Până acasă n-am nevoie de restul. Tot nu știu cum e diferența între a-ntâia și revers. Pun centura. Pornesc. Cum era? A, da picioarele pe frână și ambreiaj. Unde-s? Mă aplec ușor să le văd. Îmi potrivesc tălpile, parcă-s mai apropiate decât sunt obișnuită. Le apăs simultan, ambreiajul e foarte sus, se duce pedala preț de 15 cm. Pornesc motorul, pun pun cutia într-a-ntâia sau revers, încă nu știu, și las frâna ușor, să văd în ce parte o ia. Înainte. Merge! Merg.

Prima intersecție. Frână. Frână! Unde-i frâna?!! Uit că trebuie să apăs simultan cu ambreiajul. Tresar. Unde-s amândouă, uuuunde-s?!! Nu mai respir. Bâjbâi cu picioarele, dau pe lângă, mă uit scurt,  panicată, după ele, le nimeresc, apăs. Se oprește. Respir iar. Îmi dau seama că intrasem pe jumătate în intersecție. Încep să tremur. Nu știu să conduc mașina asta! Nu mă pot adapta cum trebuie, nu mi se orientează rapid creierul. Îmi dau lacrimile. Nu plânge, nu poți acum trebuie să vezi înainte.

E roșu, aștept. Motorul se oprește automat. Cum pornesc când pornesc? Dacă intru pe revers? Mă uit în oglindă la mașina din spate. Conduce o bătrână mai bătrână ca mine. Părul alb. Îmi văd ochii în oglindă, s-au înroșit și boabe mari așteaptă nervoase să curgă. Să nu intru în ea. Verde. Bag în viteză și las încet frîna, să văd încotro. Înainte. Da, e bine. Accelerez. Nu accelerează! N-are putere. Sunt în viteza greșită. E a 3-a. Schimb, cu frică iar să nu mă duc în spate. Încerc. O ia tot înainte. Boabele-s prea mari, se duc la vale pe obraji. Mă frig. Plâng și merg încet.

Încă un stop. Frânez cu spaimă. Să găsesc pedalele care trebuie la timp, să nu intr-un fundul celui deja oprit. Am de schimbat lane-urile, văd prea târziu semnul că stau pe cea de dreapta, eu trebuia înainte. Mă uit să văd dacă mai pot intra. Din spate vin două, dacă nu intru acum, nu mai am timp să le aștept. E acum! Accelerez într-a 2-a ca și cum aș fi într-a 4-a, motorul se chinuie, prind un avans de un metru-doi, pun semnal și mă bag ca un idiot. De fapt, le tai calea. Mă uit în oglindă plângând. Bărbatul din spate mă privește  indiferent de după volan. Sper să gândească că sunt o altă femeie proastă ce nu știe să conducă. E de preferat asta, decât că nu-mi mai merge creierul.

Iar un stop. Am timp să gândesc. Farurile? Sunt aprinse? De ce-ar fi, doar nu e automat. Mă uit prin perdeaua de lacrimi la bord, caut de unde se aprind farurile. Butoane, indicatoare. Nu știu. Nu mă încumet să apăs pe nimic. Văd în schimb că am benzină, e făcut plinul. Asta înseamnă că trebuie s-o dau plină și eu? Leșin la gândul că trebuie să descopăr cum se pune benzină-n asta și refuz să mă mai gândesc.

Deodată îmi amintesc de mașini din urmă, ceva parcă cu schimbătoarele pe care se apasă ca să intri în revers. Încerc, cu mașina scoasă din viteză. Merge! Oftez adânc. Deci nu mai trebuie să-mi fie frică c-o dau înapoi când vreau să pornesc, e foolproof.

Conduc încet spre casă, la viteză de trăsurică. Fiecare metru e însoțit de-o disperarea ce-mi taie respirația și tot crește. Îmi dau seama, din nou, cât de limitate îmi sunt capacitățile. Mă lovesc de adevărul crud, că nu-s nici pe departe bine, că sanatoriul trebuie să continue. Mă simt redusă la nimic, incapabilă, inaptă. Văd grozăvia căderii, înțeleg că încrederea în mine e mai departe distrusă, bucată cu bucată, sistematic, de tot ce mi se întâmplă în perioada asta. Mă întreb cum o să o refac. Dacă se mai poate reclădi după ce-a primit una dintre cele mai grele lovituri posibile. Întrebarea e brutală, mă confruntă cu fricile alea mari, existențiale. Dacă nu mai ești bun de nimic? Lacrimile curg mai departe singure, fără mine. Pentru mine.

Am ajuns, am parcat și am scos cheia din contact. Mă uit la ea, e grea în mână, ca plumbul. Atunci abia observ cerculețele de pe ea și înțeleg surprinsă ce mașină condusesem. Audi. Crezusem că VW. Fusesem așa de concentrată pe taskurile de primă urgență și pe tristețea mea, într-o focalizare îngustă de tot până la punctiformă, că nu înregistrasem cerculețele mari ce au fost tot timpul drept în fața mea, pe volan.

Mai am de mers la cumpărături, dar nu pot. Mașina, nefericirea, disperarea. Întâi însă înapoi în casă, ca într-o fortificație ce mă apără de lume, să mă liniștesc. Să beau restul de cafea de azi dimineață. Să fiu nimic. Să respir doar. Să-mi fac curaj să ies iar. Acuș.

  1. Hai ca nu e dracul atat de negru! Cativa km si o sa iti amintesti. Si atunci o sa ai iarasi lacrimi. De ras, ca ai putut sa crezi ca o masina e mai desteapta decat tine. Eu cred ca nu e nimic, sau aproape nimic, ce nu putem face. Cu mai mult sau mai putin efort, cu mai mult sau mai putin consum nervos, dar in final reusim. Om fi noi batrane, cum spui tu, dar suntem destepte. 🙂

Comments:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s