După 3 zile de stat în casă

După 3 zile de stat în casă și bolit, am zis că azi ies ca râma la soare – că veni vorba de soare, iar am uitat de vitamina D, azi de 2 ori m-am văzut în treacăt în oglindă, albă ca zăpada, și tot de atâtea ori mi-am spus să nu uit să iau vitamina D. Tot am uitat, uit mult zilele astea, de la boală mi se trage. Și am zis că dacă mă simt mai bine, să ies scurt, cât să fug la mașină, înfofolită, să conduc până la magazin, ca să-mi iau fructe. Mere, banane și lămâi, fructele ce m-au ținut în viață zilele astea. Că de mâncare nu prea a fost chip. Astă-noapte, pe la 4, cu tremur în suflet storceam, cu mare grijă să nu iau tot, jumătate din sucul din ultima jumătate de lămâie, ca să păstrez ceva și pentru dimineață. Lămâia e singurul lucru ce m-a ajutat puțin împotriva grețurilor. M-am trezit ieri în noapte c-o stare de rău și arzându-mi inima de-o singură dorință pe lume: apă curată cu lămâie. Nu suc, nu ceai. Apă acrită de-o lămâie proaspăt stoarsă. N-am avut de ales și de rău ce-mi era am sacrificat ultima rezervă ce țineam pentru azi dimineață. Azi stau fără lămâi, iar mâine se anunță o zi mai bună ca asta, orice refacere merge crescendo, deci mâine poate să lămâie din nou în casa mea. Și să roșii, mi-e poftă de roșii proaspete. Ce poate fi mai bun decât o lămâie suculentă? Sau o roșie proaspătă, plesnind de roșu sub pielița subțire, cu semnințele alea mici, așezate în floare, prinse fiecare în areolă portocalie, zemoase, formând zeci de cuiburi gustoase. Roșiile mă fac să mă gândesc la rinichi și pararenale. Și puțin la splină.

Ce e pozitiv e că azi am mult mai puține grețuri, că n-am febră și că durerea de cap m-a lăsat pe la prânz după ce am îndrăznit să iau un calmant. După ce miercuri m-am îndopat cu pastile fără să aibă niciun efect, dar provocându-mi o tot mai pronunțată greață, semn că ficatul obosise, am renunțat la calmantele de durere. Azi, după 3 zile de suferință, a mers calmantul iar eu deja am alt tonus. Dacă m-am apucat să și scriu, e semn foarte bun. C-a prins calmantul e pentru că nu mai aveam febră. Miercuri seară nimic, înghițisem două zdravene fără efect, îmi trosnea capul din încheieturi de durere. Apoi mi-am dat seama că n-are cum să mă ajute dacă eu ard de febră. Întâi febra și apoi migrena. Dă-i cu paracetamol. Slab. Comprese, gheață. Joi am trecut la ibuprofen, ceva mai bine, febra mai puțină, greața în schimb mai mare.

Iar noaptea de joi spre vineri a fost una din nopțile de groază, când am avut un fel de quick-preview cum e să fii bătrân, bolnav și singur și să mori neajutorat. Mi s-a făcut rău, greață de ar da jos și-un elefant, febră, dureri de cap nimicitoare și o slăbiciune trupească ce m-a invalidat complet. N-am fost în stare să mă duc, ce să mă duc, să mă târâi și tot era bun, până la bucătărie să-mi caut metoclopramidul, știam că mai aveam pe undeva o rezervă. Am rămas lată în pat, suferind. Am avut timp în noaptea aia de chin să mă gândesc la tot ce înseamnă I-culture, cea europeană și nord-americană, bazată pe individ, comparativ cu We-culture, cea asiatică, bazată pe familie. Bine, nu gândeam atunci chiar în termeni din ăștia neutri, ci cu nuanțe de văicăreală și sfârșeală, că uite ce rău e să fii singur, mori așa, ca un câine, neștiut de nimeni, dacă eram într-o familie de indieni, stăteam cu 20 grămadă și acum venea cineva să-mi dea pastilele. La salvare n-am sunat că n-avea rost, mi-am zis, aveam ușa încuiată și nu mă țineam picioarele să ajung s-o deschid, nici nu aveau cum să intre. Doar să spargă ușa, dar asta e caz de necesitate. Încă nu era, că știam că nu mor din asta, că trebuie să îndur orele alea iar dimineața, nu noi puteri sau speranțe, să încerc din nou să mă dau jos din pat. Dacă nu reușeam nici dimineața, atunci probabil aș fi sunat. Dimineața de vineri a venit cu greu dar și cu mai puțin rău, c-am putut să mă mișc până la metoclopramid. 4 tablete doar? Mi-a tremurat în palmă folia mică, cu 4 ochișori albi, atent tăiată de mine altcândva, cât de grijuliu, rotunjite și colțurile, la margine, să nu înțepe. Am luat imediat una, mulțumind din suflet medicinii universale pentru descoperirile ei. Apoi m-am uitat cu jale la cele 3 rămase, cum aveam să le împart până ajungeam la altele noi? N-am avut de ales, le-am întins cât am putut, dar vineri a trebui să iau 3, deși aș fi avut nevoie de dublă doză la ce greață mă tortura. Pentru azi mi-a rămas una. Dar nu mă sperii. Pentru că mi-e mai bine, cu mult mult mai bine. Deja ieri seară, după 3 zile de zăcut, am reușit să mă țin pe picioare cât să fac un duș. What a wonderful feeling!

Nici nu știi ce bine e cu adevărat să fii sănătos când nu te doare nimic! Concluzia simplă și cunoscută de toți la care ajung de fiecare dată după o boală de asta și pe care de fiecare dată o uit. Abia când ești răpus la pământ de o boală, înțelegi cât de minunat e să-ți simți corpul liber, neînfrânat, care te slujește la comandă, se mișcă atunci când vrei tu și cum vrei tu, cât de fantastic se simte să poți fi pe picioarele tale de dimineața până seara, cât de remarcabil e să te speli pe dinți dimineața stând în picioare, fără să fie nevoie să te așezi, pentru că toate bucățelele ce fac totul care ești merg în tandem, fără greutate, în flow.

Comments:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s