La nici măcar două luni

De când l-am înscris în lista domeniilor, înscriere valabilă doar pentru un an de zile, cochetez deja cu ideea de a-l șterge. Blogul. Postările. Culmea, destul de multe, acum câteva zile am primit numerotarea automată că am trecut de prima sută de însemnări. S-ar putea zice, activ, destul de activ.

Cum am bănuit, știindu-mi năravurile, atracția tot mai puternică de a renunța, de a-l anula, e pusă greu în balanță de angajarea mea cumva oficială, prin plata unui domeniu, de blog, lucru absolut inutil, în principiu, dat fiind faptul că nu-l citește nimeni, dar absolut esențial pentru mine, în lupta cu tendințele auto-distructive când vine vorba de de scris. O ambivalență creată și bine întărită de-a lungul timpului. Vreau și nu vreau să scriu. Iar în momentele în care vreau trebuie să-mi iau măsuri de siguranță pentru momentele în care știu că n-o să vreau. Ca un pact al minții sănătoase cu mintea bolnavă, să o țină sub control tocmai atunci când vrea să scape controlului. Am considerat dorința de-a scrie partea sănătoasă, iar cea de-a nu scrie, partea bolnavă, dând astfel întâietate primeia să decidă asupra celei de-a doua.

Acum, când mă plimb cu mâna pe trăgaci, să mai omor un scris, sunt nevoită să mă uit spre celălalt capăt al paiului, al înțelegerii, al pactului, căci iată, ai plătit, ai semnat, ai consimțit. Pentru un an de zile nu ai voie să ștergi, nu ai voie să anulezi, nu ai voie să distrugi, chiar dacă nu creezi nimic în el, dai voie locului să existe.

Locul în care poate din când în când mă voi lăsa ademenită să continui. Chiar dacă și pentru un an. Am spațiul de-a face altfel decât îmi cere automatismul radicalismului. Automatismul fugii. Evadării. Paradoxul de-a fugi, de-a te îndepărta tocmai de ceea ce visezi. Poate pentru că dacă-l țin în formă de vis, nu trebuie să mă confrunt niciodată cu realitatea lui, cu gropile, ridurile, imperfecțiunile, cu munca continuă, susținută ce-o implică și cu riscul rezultatului prost, insuficient, nemulțumitor, sau cu concluzia terifiantă că de fapt nu mai pot scrie, că de fapt mi-am pierdut spiritul ludic, cel ce altădată mă lăsa să exist de două ori, a doua oară în scris și uneori parcă mai veridic ca prima oară.

  1. „… dat fiind faptul că nu-l citește nimeni…” Oare?
    O garda pe care nu o voia nimeni, si cu ceva timp printre solicitari mai mult sau mai putin(mai ales) urgente, timp pe care am hotarat sa il petrec printre bloguri. De ce m-am oprit aici? nu stiu, si nici nu are importanta. Dar de la cateva cuvinte, am citit frumusel postare dupa postare, simtind cum ma incearca putintel invidia ca uite dom`le, asa se scrie, frumos, curat, atragator. Nu stiu cat mai am de citit pana termin cele o suta si ceva de postari. Dar o sa le termin, pentru ca realmente imi place sa le citesc.
    O zi buna. Again 😀

  2. Sunt pediatru, dar pentru ca vremurile au fost asa cum au fost, si fac parte din generatia care atrebuit sa se supra-specializeze peste noapte,sunt ceva ani de cand fac medicina de familie.
    Si daca astazi poate ca m-am ratacit pe blogul tau(pe care chiar l-am citit cap coada 🙂 ) data viitoare, o sa vin din placere, crede-ma!

Comments:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s