Vocea de la sfârșit

De la sfârșit de viață. O auzi și-o recunoști și nu vrei s-o recunoști, nu vrei să te gândești la ea, nu vrei să o mai auzi, deși stai să-i asculți încleștat toate sunetele, toate ezitările, toate tăcerile, toate spațiile dintre.

Dintre.

Aici e frumos, spitalul în mijlocul unui câmp mare, e frumos, da… parcuri să te plimbi. Mâncarea e groaznică, dar n-ai de unde să iei alta, orașul e departe.

Vocea se târâie. Șovăie.

Am venit degeaba, câteva mii de euro aruncați, nu pot să facă nimic, mâine mă întorc. Să mă văd înapoi acasă, să îmi revin.

Liniște între cuvinte. O lași să fie, n-o mai umpli. E liniștea ce nu se mai poate umple. Asculți. Asculți spațiile dintre ele, dintre cuvinte, dintre sunete, dintre respirații. Ai spațiile dintre. Nu știi cât le mai ai, le asculți și le urăști că te amenință cu fiecare secundă în plus c-o să dispară.

Comments:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s