In the zone

Deși aici nu cu înțelesul neapărat pozitiv, inspirațional. Ca acea stare a sportivilor sau creatorilor care deodată sunt inspirați de ceva ce pare să aranjeaze totul în ordine ca lucrurile să iasă perfect. Aici mai mult cu sensul de tunnel view. Sau a ochelarilor de cal, dar voit purtați, din cauza unui determinări ce depășește granițele luarei la cunoștință și a altceva decât a unui target.

Unul și numai unul.

De când cu focusul intens pe muncă și numai muncă, ajung să nu mai iau la cunoștință lucruri pe lângă care nu aș vrea să trec indiferentă.

Așa cum a fost în noiembrie party-ul de rămas bun la pensionarea unei colege care mi-a plăcut. Mi-a plăcut liniștea și coloana ei vertebrală. O bătrână simpatică, calmă, pe care n-am văzut-o niciodată aglomerată, agitată, iritată. Intra ca o crăiasă, lua loc ca o crăiasă și vorbea la fel. Iar de zâmbit, zâmbea cald, ca o bunică de crăiasă, făcând așa de multe riduri, că te întrebai dacă nu are cumva 1000 de ani și locuiește într-un sarcofag. Dar n-am văzut decât abia azi emailul în care se anunța și pensionarea, și petrecerea, prea târziu, mult prea târziu pentru orice tentativă de participare. Pentru orice tentativă de a-mi lua rămas bun.

În ecou, de pe planul muncii, se întâmplă la fel pe plan personal. În mediul online, una din scriitoarele prolifice, căreia îi admirasem la un moment dat, cu ani mulți în urmă, povestea de dragoste, născută tot online și povestită cu mândrie, entuziasm și lux de amănunte pentru publicul larg, a murit. Nu recent, acum vreun an. Abia azi, dintr-o întâmplare, am aflat. N-o citeam oricum de ani de zile, iar când am citit-o a fost mai mult ca să-i citesc bucuria și aprinderea dată de întâlnirea cu un bărbat ce părea întruchiparea tuturor așteptărilor ei.

Dar tot a fost ca un șoc, ca o întrebare ce mi-o aruncă viața din două părți, un ecou uimit: ce faci, nu mai dai atenție la nimic din jurul tău? Deloc, deloc?

Wake up call e mult spus. E mai mult un asking call. Asta vreau, să trec în viteza luminii prin toți anii ăștia? Să nu iau parte la rămas-bun-ul colegei? Să nu fiu îngândurată în momentul ei, de dispariția unor oameni ce cândva mă făceau să cred în povești cu feți frumoși?

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s