Și liniștea din ochii ei

O noapte de gardă, târziu. Eram încă trează, deși aproape de miezul nopții, aveam de terminat raportul pentru ultima internare. Stăteam, ca de obicei când sunt de gardă, în camera de lângă triaj. Așa eram în contact permanent cu pulsul imprevizibil al urgențelor, parcă aveam mai mult control să știu c-o secundă înainte că urma să vină buldozerul peste mine, și revendicarea. Să vii, să poți, să faci. Să controlezi situația, s-o treci din indecizie și incertitudine, într-un echilibru. Unul aparent, instabil, dar echilibru. Ceva care să țină până dimineață. De gardă înseamnă să fii cel care pune propteaua până se face zi, se face lumină, saloanele se umplu de zgomot, vin întăririle. Până să vină ei, depinde de tine să ții fortul în picioare.

În plus, fiind lângă camera de urgențe, mi-e mai ușor să discut direct când apare ceva, decât să mă sune. Asta dacă nu-s plecată la vreo urgență prin saloane, atunci trebuie să ascult povestea prin fir și să decid care e prima mișcare. De obicei e să îmi iau timp, dacă e timp de luat, să aflu mai multe informații, care să-mi permită să iau în condițiile date, de obicei vitrege, în toiul nopții și cu personal redus, decizia optimă.

Acum se anunța liniștea care se lasă de obicei după miezul nopții, când pacienții se culcă, și o dată cu ei dramele lor care se culcă și ele, dacă au norocul să poată să doarmă. Asta dacă și eu am noroc și nu e o noapte de alergat după alinarea dramelor ce nu mai ajung să adoarmă. Încercam să îmi adun gândurile în fața monitorului ca să fac foaia de internare a femeii ce a decis că nu-și mai poate găsi liniștea decât în moarte. Doar că ceva în ea n-o lăsa să renunțe de tot și-a răsuflat ușurată când i s-a spus că vor decide alții pentru ea. Să fie internată în maximă securitate, să fie ceilalți paznici ai vieții ei, în timp ce ea-și devenise cel mai mare dușman. Nu voia să moară, nu încă, chiar dacă altfel nu putea să-și găsească liniștea. Din când în când pocnetele de afară mă făceau să mă întreb cât de mult, de fapt, o puteam proteja de gestul suprem, de gestul ultim după care nu mai urmează niciunul. Niciunul de-al ei. I-am cerut să-mi scoată din geanta uriașă toate obiectele periculoase, cu care ar putea să-și facă rău. Pioneze, ace, bucăți de plastic transformare în vârfuri de lance, ascunse în pliculețe de ceai. Pregătită să înghită tot ce se putea înghiți, chiar și internată, mi-am zis. De ce mi le dă? Voia s-o apăr, voia să se mai lase o dată convinsă de al nu știu câtelea salvator anonim cu care-și încrucișa viața chinuită, în lungul șir de internări, să mai trăiască, să mai îndure, să mai amâne moartea. Am convins-o.

– Sângerare acută la închiși, au chemat salvarea, mă duc să văd ce e, aud panicată vocea răgușită de viața cu mult tutun a asistentei din camera de alături și-o ușă trântită.

Mă ridic speriată, parolez dintr-un gest sesiunea pe computer, și-o iau grăbită după ea, fără să mai trag ușa după mine. Au chemat salvarea, e grav. Când se cheamă salvarea, nu mai e treabă de psihiatru, ci de urgențe, de terapie intensivă, de chirurgie, de înțepat, tăiat, cusut, șocuri. Din reflex, deși nu mă chemase nimeni, o iau în viteză după ea, deși aș fi vrut să fug de acolo. Inima îmi bate fugărită. Eram singurul doctor din clădire, înfricoșat ca singurul doctor din clădire ce știe că-n practica de zi cu zi mânuiește cuvântul și ceva buline, nu perfuzia, și nici cuțitul, să readucă echilibrul, homeostaza, în celălalt.

Deschid ușa securizată a salonului de la închiși, din doi pași sunt înăuntru și sunt izbită de mirosul ascuțit de fier. Nu, de sânge! Imediat sunt expusă scenei ce mi se înfige dureros pe retină și-n inima zbâtându-se să iasă din piept. În mijlocul salonului, așezată pe un scaun, stând rezemată pe spate, privind indiferent, femeia ce-și tăiase cu simț de răspundere vasele de sânge de la mâna stângă. Nu la încheietură, ci a cot. Avea brațul adus în față, peste pântecul mare, cu două prosopele albe, acum roșii de la sânge, puse pe locul rănii. Mă izbește fața ei albă, extrem de albă. A pierdut mult sânge deja. În jurul ei, în picioare, un grup de vreo 4-5 asistenți, toți cu mânuși pe mâini, vorbind toți odată, pe voci joase, foindu-se. De ce stă pe scaun, îmi aud strigând panicate gândurile, de ce are mâna mai jos de inimă, mai sângerează? Îl spun în viteză doar pe ultimul.

– S-a oprit sângerarea?

Nu știu…nu cred, spune lunganul din spatele el, aplecându-se peste ea și ridicând prosopelele, să-mi arate. Un șuvoi de sânge gâlgâie negru în rana deschisă. N-am timp să intru în panică că simt, înainte să văd cum se înclină într-o parte și începe să se scurgă din scaun, că femeia își pierde cunoștința. Zbor în spatele ei și-o prind în brațe, țip să m-ajute s-o întind pe jos. Cineva o apucă de picioare, altcineva trage scaunul. Greutatea ei mă ia prin surprindere, e plinuță, capul îi cade bleg pe spate printre brațele mele, aproape să-l scap pe podea, mă opintesc și reușesc s-o țin ridicată o secundă în plus de după umeri, cât să-i prind capul cu una din mâini. Femeia deschide ochii și mă privește. Negrul enorm al pupilei acoperă prea mult din albastrul senin al irisului. Îi țin capul în mâini și-i strig:

– Nu adormi! Stai aici, cu mine!

Arunc o privire îngrozită spre rana din care continuă să curgă lin, nestingherit, sângele. Șoc hipovolemic, urlă teroarea în capul meu, îmi moare în brațe! Trebuie să opresc sângerarea! Acum!

– Apasă aici, bine de tot, îi arăt lunganului, care-și pune lăboiul înmănușat peste prosoapele zemuind.

Eu sunt cu mâinile goale, pline de sânge. Mă uit iute în jur, îmi trebuie ceva să leg mâna, să fac un garou, nu văd nimic ce se poate înnoda. Strig că vreau ceva de legat, privesc în sus la capetele plecate în jurul nostru, întâlnesc priviri neputincioase și blocate. Nu răspunde nimeni, nu am timp să aștept. Las capul femeii pe podea, mă ridic ca din praștie, și-o iau la fugă prin camera asistenților, privind cu groază și furie în jur. O ață, o sfoară, orice! Cutii, comprese, dosare, fiole, pastile, nimic de legat. Unde-n puii mei țin ăștia pansamentele?! Simt că fiecare secundă care trece e o secundă prea mult și că dacă nu fac ceva, o pierd. Îmi pică ochii pe un cordon de încărcător de telefon, îl smulg din perete și mă întorc cu el la pacientă. Îi ridic brațul, ajutată de cineva și strâng cât pot. Revin la capul ei, are ochii închiși. Îi strig:

– Nu! Nu dormi!

Femeia deschide ochii, mă privește, mă fixează. Văd că mă vede.

– Nu te teme, vine salvarea curând, îi zic. Mă aud vorbind. Am deodată un ton cald, blând, parcă să nu sperii viața de ea, în timp ce abia îmi auzisem vocea spartă, sugrumată, strigând la asistenți.

– Nu mă tem, îmi răspunde liniștit.

– Cum te cheamă, o întreb. Murmură un nume, nu-l înțeleg, zic după ea, mă corectează, spun iar după ea, de data asta bine. Semn bun, e agilă.

Mă uit în jur, întreb fără sens una din asistente ce privește scena fără să clipească, când vine salvarea. Ridică din umeri, nu știe nici ea mai mult ca mine. Minutele trec ca anii. Sângerarea s-a oprit, pacienta e pe jos, brațul e ridicat, o asistentă a venit c-un bandaj și-a legat încă o dată brațul. O privesc cum strânge cu îndârjire. Acum vii? Înainte sângera la liber și acum are 2 garouri. Măcar au învățat ceva. Tresar.

– Pe tine cum te cheamă, aud vocea calmă a pacientei. Îi spun, încerc să zâmbesc cât de liniștit pot. Dă din cap și închide ochii.

– Nu!! Nu adormi, strig la ea, stai aici, și-i mișc ușor capul. Părul mătăsos îi curge printre degetele mele pline de sânge. O murdăresc pe cap, pe obraji când o ating. Mă ascultă, deschide ochii.

– Așa. Stai aici, foarte bine.

– Mi-e greață… zice șoptit.

– Pe o parte, strig la cei din jur, o întoarcem pe-o parte. Acum!

Asistenții ascultă și împing de îndată corpul greu, în timp ce eu îi trag dintr-o mișcare ochelarii de pe nas. Încă îi țin capul în mâini, sunt într-o stare de hiper-focus, o urmăresc ca un uliu. Gândesc înainte fast-forward, care-s următorii pași? Dacă își pierde cunoștința? Cât sânge a pierdut? Nu știu exact, prinsesem în zbor un comentariu că în cameră au găsit o sânge peste tot, pereții, patul, pe jos, aici în jurul nostru e iar baltă de sânge, pantalonii, hainele, prosoape pe jos murate și ele. Sincopă. Cred că peste 1 litru, concluzionez. Știu că la peste 2 litri e în pericol. Era negru, sânge venos? În timp ce gândesc, îi vorbesc femeii. O țin sub observație și-o chem permanent, reasigurând-o că va fi bine. Mă uit regulat la pieptul ei, îi urmăresc respirația, dacă devine neregulată? Resuscitare! 30 cardiac, 2 aer. Dar cu ce să resuscitez dacă nu mai are volum. În haosul mobilizării, i s-a ridicat bluza în sus. Sânul drept, un soare exhibiționist, alb cu roz, îi  iese de sub ea. Fără să îmi dau seama, trag sfios de bluză să-i acopăr goliciunea.

– Mi-a amorțit mâna, nu-mi simt degetele, o aud spunându-mi îngrijorată.

– Nu-i nimic, o liniștesc, acum am oprit sângele.

Socotesc în gând că poate am presat un nerv. Nu mă interesează, am alte priorități, să o țin în viață până vine salvarea.

Și o țin. Când i-am văzut pe oamenii de la salvare intrând pe ușă ca niște titani salvatori, mi-a venit să țip de bucurie. Au luat-o în primire, eficient, doi bărbați lucrând în perfectă coordonare, i-au tăiat mânecile de la bluză, unul s-a apucat să prindă linia venoasă la mâna teafără, celălalt să panseze strâns brațul. S-au chinuit ceva până să intre perfuzia, începeam din nou să n-am răbdare, haideți, grăbiți-vă, duceți-o unde-i locul, terapie intensivă. Am tăcut nervoasă. Prin bandajul alb văd că sângera mai departe. Pe targă cu ajutorul nostru. Eu pe post de stâlp de perfuzie, țin punga până au ridicat-o pe targă și-au împins-o spre ambulanță. Deodată dispar ca prin farmec cu ea.  În urmă, noi într-o baltă lipicioasă de sânge, ca după carnagiu din filmele de groază. Mă uit la cei din jur. Tăcere. Oameni și locuri, încă șoc. Am simțit cu toții moartea plutind în jur. Sentimentul acut de neputință. Câțiva se apucară să strângă în tăcere. Le tremurau mâinile. M-am uitat la ale mele, pline de sânge. Sânge și pe manșete. Ireal. Să plec acasă cu sângele altui om pe mine. Trebuie să mă spăl. Învârt robinetul, automat dau pe apă caldă. Nu, rece. Cu lentoare mă întind și sucesc de celălalt robinet. Vine rece. Privesc apa care se scurge, face fluvii miniaturale  ce se curbează roz în albul chivetei. De sub jet se ivesc mâinile mele tot mai albe. Tremură.

Picătură cu picătură, am privit cum sub mâinile mele se scurgea viața dintr-o altă ființă. Și liniștea din ochii ei.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s