Doar eu

Cea mai grea singurătate e cea în care nu-ți poți împărtăși viața cu trăirile ei. Mă regăsesc în ea des și așa știu cât e de grea. Ajung să mă tărăi în straie de plumb, fără să pot pune din greutate în palmele nimănui. E prea mult, e prea greu, tu ți-ai ales calea asta, du-ți-o, mi se spune, nu cu cruzime, ci cu grijă de sine. Nimeni nu vrea să ia durerea mai departe, ca-n fugărita copilăriei, na-ți-o, dă-o mai departe.

O duc eu doar, se oprește în mine, și aflu că e mult mai grea decât se spune. Aflu că e mult mai grea pentru orice arme ni s-ar da, pentru ce-am fi pregătiți. Căci ești deschis, suflet lângă suflet, auzi cum susură sângele din rana deschisă, simți câldura roșie pe degete, stai împietrit, ca să nu te sfărâmi, în miezul durerii altuia, obiect străin în rană, ce se vrea alinător, obiect străin ce se vrea dacă nu benefic, măcar inocent, nevătămător. Ești acolo, ți se pune durerea în mâini, castane fierbinți ce frig, le arunci în aer și le prinzi, încercând puțin să nu te doară pe tine, puțin să nu mai ardă pe celălalt. În cele din urmă ele tot ard, în combustie internă de neoprit, te ard și pe tine, n-ai mănuși, iar ca protecție ai doar ceva șorț de hârtie creponată ce prinde deodată flamă albastră, urgentă, ce arde repede și, deseori, pe ascuns. Găsești cenușa din tine și știi că ai ars, te-a pârjolit, dar n-ai avut timp să știi durerea, că a fost nevoie să treci repede, sângerând, la celălalt.

Leave a reply:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s